– Categoric, categoric da. Trebuia făcută în anii ’90-’92, în primii ani de la revoluţie, atunci era momentul potrivit, şi poate şi mersul ţării era altul, pentru că este limpede, prin neaplicarea acestei idei, strălucit expuse de revoluţionarii timişoreni, s-a ajuns că oamenii din fostele structuri de partid, Securitate, Miliţie au pus mâna pe posturile de conducere şi s-au îmbogăţit, şi nu persoanele competente, cu principii de viaţă oneste şi morale”.

Am reprodus un fragment, fără a schimba măcar o virgulă, dintr-un interviu-fluviu pe care mi l-a acordat, cu nişte ani în urmă, cunoscutul om de litere, epigramistul şi, nu în cele din urmă, avocatul Mihai Sălcuţan, un adept, în ciuda profesiei reputată mai curând prin argumente răsucite şi ocolişuri verbale, al lucrurilor exprimate tranşant, fără jumătăţi de măsură. Precum genul literar în care excelează, patru versuri scurte şi o poantă de final, usturătoare, vitriolantă, adesea definitivă, imprimată ca o ştampilă ce n-o mai spală toată apa Buzăului.

Au trecut 5-6 ani de la interviul invocat şi, iarăşi, revine în spaţiul dezbaterii publice aşa zisa lege a lustraţiei, termen la auzul căruia foştii membri ai “burgheziei roşii” devin brusc livizi, parcă au noduri în gât, pare că tocmai au înghiţit o lingură cu untură de peşte. Recomandare altminteri sănătoasă, de natură a mai “vitaminiza” societatea românească, de a-i fi readus culoarea în obraji, dacă ar fi fost aplicată la timp. Acum, departe de  a-şi mai produce efectele benefice, lustraţia vine ca o lovitură de coasă, poate să omoare, dar nu mai are darul să prevină, să înlăture ce-i rău şi să redea sănătatea unui organism uzat, bolnav până-n măduva oaselor.

Desigur, legea va mai zdruncina din imaginea publică, oricum zdrenţuită, a unor politicieni ce se laudă că au purtat Revoluţia la sânul lor imaculat, că au salvat democraţia cu bâta minerului, că au ajuns în fotoliile (din care nu se mai dau jos nici izgoniţi) puterii numai împinşi de grija ţărişoarei şi poporului. Pentru că, depinde şi de cum va arăta forma legiferată a lustraţiei  autohtone, acum să rişte să-şi încheie “măreţul” destin pe uşa din dos, daţi afară cu măturoiul.

În ce priveşte strict Legea lustraţiei, reiau sensul celor spuse în interviul amintit, era presantă la scurtă vreme după învălmăşeala aceea, altfel magistral regizată, din decembrie 1989, poate va mai produce efecte şi ecouri în prezent, însă termenul ei de valabilitate morală mi se pare demult şi dramatic depăşit.

N-ar mai fi mare lucru de comentat după această mo(n)stră de umor negru, hazul de necaz al conaţionalilor noştri nu se dezminte nici în plină criză, mai găsim puterea să râdem când o întreagă ţară pare să fi intrat în moarte clinică, şi nu dă semne că va mai învia vreodată. Au ucis-o, încet, cu tandreţe (cum spune titlul unui film), bolşevicii, comuniştii, politrucii, timp de vreo jumătate de secol, iar în ultimii 20 de ani i se tot bagă cuţitul în spate, parcă pentru a fi siguri că n-o să-şi mai revină. România se află în moarte cerebrală, legată la aparate care o menţin în viaţă artificial, nefiind îngropată doar pentru că au unii nevoie de ea să o arate poporului o dată la 4-5 ani, în campaniile electorale, să o scoată la balcon precum Bulă pe bunică-sa, pentru a-i încasa pensia, cât vor mai fi bani şi în acest domeniu ajuns în punctul de fierbere.

Ăst timp, demagogia e-n floare, biata ţărişoară e plânsă, văitată şi plimbată în căruciorul cu rotile pe la bâlciuri, arătată cum pe vremuri în Drăgaică se găsea un cort al ciudăţeniilor, avortoni, omul cu limba de bou, femeia pedepsită să aibă gât de şarpe fiindcă nu şi-a ascultat părinţii.

Vine sfârşitul lumii, se comentează pe canale media transformate în gura satului, au fost cutremure, norul vulcanic va întuneca văzduhul, se arată spre anul 2012 ca la sperietoarea de ciori, doar în această ţară binecuvântată va curge lapte şi miere, aici va fi Grădina (pământească) a Raiului, stai să vezi miracolul românesc.

În realitate, se ştie, orice minune nu ţine mai mult de trei zile, speranţa moare ultima, dar tocmai din această cauză învie şi mai greu, iar gluma cu iadul la care stă lumea la coadă ne scuteşte, repet, de orice alte comentarii.

Şi omul a refuzat, şi-a luat câinele şi a plecat mai departe, pe un drum anevoios şi plin de praf, până la altă poartă, din lemn şi fără gard, unde portarul i-a primit bucuros şi i-a lăsat să bea amândoi apă dintr-o fântână. Dar aici ce este?, s-a arătat curios omul, Raiul i-a spus portarul, dincolo, pe drumul aurit, era IADUL, unde îi iau pe toţi care sunt de acord să-şi părăsească prietenii şi să-i lase afară…

Pilda aceasta, nu ştiu cât de originală, primită pe email de la o maestră Reiki, parcă spune mai mult despre ceea se întâmplă în lumea zilelor noastre decât o mie de discursuri, apeluri la solidaritate, fraze bombastice despre omenie, egalitate, justiţie, şi enumerarea poate continua lejer. Numai dacă ne uităm, iată, cum o naţiune este divizată şi în faţa morţii, decizia cel puţin  pripită şi pompoasă de a înhuma cuplul preşedinţial polonez, Lech Kaczynski şi soţia sa, Maria, în Catedrala Regală din Cracovia, alături de sfinţii neamului, stârnind reacţii contra vehemente ale societăţii civile. Nu comentăm împrejurarea, vădit emoţională, însă dihonia putea fi evitată simplu, fără zgândărirea orgoliilor şi suspiciunea unor manifestări ce ar tulbura tragicul eveniment.

Ce să mai zicem de realitatea plaiurilor noastre, unde apropierea zilei de 1 Mai, care este o sărbătoare de sorginte occidentală, asta pentru a nu da apă la moară nostalgicilor, se anunţă prilej de mitinguri, proteste sociale, demonstraţii de forţă. Nimic de contestat, în contextul accentuării problemelor economice, dar când are şi omul muncii o sărbătoare legală, nu mai zicem că era învăţat cu un mic şi-o bere pe gratis, să-l chemi acum să urle cu burta goală, în loc să stea pe o pătură la iarbă verde, pare cel puţin neinspirat, nu prea stă în firea românaşului nostru. Cât despre renunţatul să intre în Raiul aurit, dar fără prietenul credincios, câinele, şi să aleagă un drum prăfuit, să răspundă fiecare la această dilemă…

Cu alte cuvinte, pentru a ne face o imagine de ce ne poate paşte şi pe noi,  Grecia e datoare cu vreo 300 de miliarde de euro şi s-a trezit cu un risc uriaş de a nu-şi putea plăti ratele scadente. Uniunea Europeană i-a aruncat în cele din urmă un colac de salvare în valoare de 20 de miliarde de euro, dar guvernul nu se poate atinge de bani: condiţia este că acest fond va deveni accesibil doar după ce grecii îşi vor fi cheltuit şi ultima leţcaie din vistierie!

Şi atunci, s-a întâmplat ceea ce se anunţă şi pe la noi, deja prefigurat de situaţia atipică, se spune, din învăţământul buzoian, dar şi din atâtea domenii gata să explodeze, programul de austeritate impus pentru reducerea cheltuielilor i-a scos imediat pe oameni în stradă. Pensionarii se “încălzesc” şi ei pe margine, un protest oarecum surprinzător, dar nu inedit, se pregăteşte din partea poliţiştilor, iar enumerarea poate continua cu trimitere la aproape tot ce înseamnă bugetari, mai mult sau mai puţin… de lux.

Regimul de restrângere a cheltuielilor publice impus de autorităţi va rămâne cu siguranţă la fel de dur, până la sfârşitul anului. Însă transparenţa activităţii Guvernului, care trebuie să dea socoteală pentru fiecare bănuţ, va conta cel mai mult în toate negocierile cu cei nemulţumiţi de măsurile anticriză. Transparenţă care, cel puţin până acum, s-a dovedit a scârţâi din toate încheieturile, fie din catastrofala imagine a unor miniştri, incapabili să se explice pe înţelesul opiniei publice, şi să argumenteze strânsul  curelei cu date concrete, fie din nepriceperea “purtătorilor de vorbe”, aleşi pe criterii pe care nu le mai comentăm. Cum poporul cere capete, oare cine se vor rostogoli primii pe eşafodul schimbărilor de imagine?…

Au demonstrat forţă, unitate, solidaritate, principii ce nu prea se mai regăsesc în actuala societate, alienată şi predispusă spre o sinucidere lentă, în care valorile se disipează până la dispariţie. Pe de altă parte, constatam, şi poate mă repet, deteriorarea galopantă a interesului tinerei generaţii pentru slova cărţii, în paralel cu mereu amânata reformă reală a sistemului de învăţământ, adaptat la actualitate, dar cu ochii larg deschişi spre viitor.

Spre deosebire de toate celelalte domenii, şcoala are o implicaţie socială mult mai mare, este un complex de factori aproape imposibil de cuantificat şi pus într-o ecuaţie, rămâne practic o nebuloasă în care se învârt, adesea pe traiectorii care nu se intersectează niciodată, şi acesta este strictul adevăr, elevi, profesori sau părinţi.

În plus, şcoala este de multe ori făcută responsabilă pentru starea actuală şi viitoare a societăţii: dacă sistemul de învăţământ funcţionează cum trebuie, societatea va progresa. Spunea un lider sindical de la Liceul Pedagogic, mai cunoscut în urbe drept Şcoala Normală, focarul acţiunilor salariale de protest: dacă se deschide o şcoală, se închide o temniţă, bineînţeles că şi reciproca este valabilă, oare acesta e viitorul spre care ne îndrumă o mână nevăzută?

Astfel, învăţământul devine un centru de la care pornesc, ca într-o reţea, toate celelalte sisteme. Iar sabia grevei, agitată de sindicalişti, dincolo de revendicările cuvenite şi drepturile deja consfinţite, parcă aruncă un nemeritat oprobriu asupra nobilei misii a dascălului de şcoală.  Ce să mai înţeleagă elevii din toate astea, dacă îi mai interesa oricum, aici pare să fie esenţa problemei, asupra căreia ne-am mai aplecat în acest colţ de pagină, de fiecare dată cu sentimentul că adevărul este undeva la mijloc…

Dan Dinu

De la trasul cu roaba, la mânjitul cu cenuşă, îmbrăcatul bărbaţilor în haine muiereşti, măşti şi dansuri ciudate între femei, fără explicaţiile erotice sofisticate, vag freudiene, pe care le-ar căuta astăzi promotorii diverselor curente sexuale.

La priveghi însă, cu mortul întins pe năsălie, părea că întreaga planetă se va sfârşi în bocetele sfâşietoare ale familiei răposatului şi babelor, asta am aflat mai târziu, tocmite cu ora să “întreţină” atmosfera funebră.

Până venea unul şi lega o sfoară de mâna mortului, de care trăgea simulând că răposatul şi-a revenit brusc de pe cealaltă lume şi cere socoteală, apoi toţi cei prezenţi o dădeau pe glume, mâncare şi băutură, ba se găsea vreo cumătră să-i aşeze mortului şi vreun morcov în pantaloni, prin dreptul prohabului, un ardei, doi cartofi, prilej de glume fără perdea, în fond oamenii ştiau cât de subţire este firul acela dintre viaţă şi moarte, de aceea preferau să râdă din toată inima, în orice moment.

De aici însă şi până la actuala situaţie din Învăţământ este cale lungă şi gluma parcă-ţi îngheaţă pe buze, de unde şi sentimentul cadrelor didactice, amplificat pe zi ce trece că se perpetuează un dialog al surzilor, că sunt victimele unei farse uriaşe. Că fac parte dintr-un experiment absurd, că forma lor de protest se consumă în gol, că se joacă poker cu soarta lor, că se poate ajunge la greva foamei, deşi nimănui nu pare să-i mai pese, oricum nu au ce pune pe masa de Paşti…

Dan Dinu

De aceea zic, trebuie căutat de urgenţă un genist, adică un personaj priceput la dezamorsat bombele, precizare necesară pentru liceenii care l-ar putea confunda cu orice altceva, dovadă emisiunile de cultură generală, despre care nu credem că mai e nevoie să fie trucate, răspunsurile acelea “varză” spun destule despre imaginea actuală a şcolii.

Cu amărăciune, pentru a folosi un loc comun, constat deteriorarea galopantă a interesului tinerei generaţii pentru slova cărţii, în paralel cu mereu amâna reformă reală a sistemul de învăţământ, adaptat la actualitate, dar cu ochii larg deschişi spre viitor. Spre deosebire de toate celelalte domenii, şcoala are o implicaţie socială mult mai mare, este un complex de factori aproape imposibil de cuantificat şi pus într-o ecuaţie, rămâne practic o nebuloasă în care se învârt, adesea pe traiectorii care nu se intersectează niciodată, şi acesta este strictul adevăr, elevi, profesori sau părinţi. În plus, şcoala este de multe ori făcută responsabilă pentru starea actuală şi viitoare a societăţii: dacă sistemul de învăţământ funcţionează cum trebuie, societatea va progresa. Astfel, învăţământul devine un centru de la care pornesc, ca într-o reţea, toate celelalte sisteme.

În realitate, nu este un secret nici faptul că în România societatea nu înregistrează progrese, cel puţin unele vizibile şi cu impact puternic. Justiţia trebuie reformată, Sănătatea trebuie tratată cu o reformă, Agricultura strigă după reformă, dar parcă Învăţământul este cel care trebuie “vindecat”. De 20 de ani este într-o continuă reformă de “formă”, şi tot continuă să i se aministreze tratamente din ce în ce mai “spectaculoase”. Actualul ministru deja a anunţat că toamna anului şcolar viitor va întâmpina elevii cu noi schimbări. Structura examenelor naţionale a fost abramburită de atât de multe ori, încât elevii au ajuns, chiar în preajma lor, să trăiască cu spaima necunoscutului. Iar sabia grevei este agitată din nou de sindicate, mişcări de protest care vor pleca de la salarii, după cum aţi putut afla deja din pagina de profil a ziarului nostru, şi nu se poate şti până unde vor ajunge. Ce să mai înţeleagă elevii din toate astea, dacă îi mai interesa oricum, aici pare să fie esenţa problemei, una asupra căreia vom reveni…

Dan Dinu

Mai zilele trecute, a fost rândul Institutului Naţional de Statistică să contribuie cu o porţie de pesimism la starea generală în care pluteşte România de câteva luni, de când s-a terminat cu alegerile. Conform cifrelor, şi astea nu mint, deşi se tot uită că în spatele lor sunt oameni vii, în carne şi oase, 7,2 la sută este procentul cu care s-a “strâmtorat” economia ţării în 2009, o reducere mai mică decât estimau gurile cele mai rele.

Dar care arată în acelaşi timp că, spre deosebire de alte naţii conlocuitoare în UE, noi nu am reuşit să găsim ieşirea din recesiune. Scăderile sunt pe toată linia, de la comerţ şi servicii la industrie, dar, paradoxal, tocmai de la aceasta din urmă se aşteaptă o salvare anul acesta. Singura creştere, cinic vorbind, este cea a inflaţiei, care pe ianuarie a avansat cât jumătate din ce şi-a propus BNR pentru tot anul în curs.

Şi dacă am început cu o glumă, amară, să ne amintim şi un cânticel de “petrecere”, al cărui referen suna în genul: “primăvară, mama noastră, ies urzicile pe coastă”, dă colţul ierbii, trece lumea la alimentaţia pe bază de verdeţuri culese direct din natură, ieftine şi sănătoase, poftim alimentaţie raţională. Haz de necaz, cetăţeanul simplu se gândeşte ce să pună mâine pe masă, partidele se ceartă pe şefii, iar guvernul de la Bucureşti şi-a găsit ocupaţie cu proiectul Legii pensiilor şi alte reparaţii legislative convenite cu FMI. Şi când ne uităm în jur, pe unde pleca la export carnea porcilor autohtoni, ce-şi lăsau în ţară doar picioarele (adidaşii), liderii Uniunii Europene de la Bruxelles şi-au pus mâinile-n cap din cauza unor ţări precum Irlanda, Spania sau Portugalia, dar mai ales pentru Grecia.

În comparaţie, Guvernul de la Bucureşti a fost nevoit să promită marea cu sarea ca să se împrumute cu vreo 20 de miliarde de euro, dar clasa politică nu s-a putut abţine să nu se joace cu focul, făcând să întârzie intrarea banilor din cauza lipsei legii bugetului. Acum, de acolo de sus, totul se vede dacă nu în roz, atunci cu siguranţă în violet, deşi scutul energetic, ca şi ăla antirachetă, nu ţine nici de foame, nici de sete…

Dan Dinu

Este din ce în ce mai clar că nici actualul Guvern – în fond, aproape acelaşi ca şi vechiul Guvern – nu are vreo viziune asupra scoaterii din criză a economiei. Dar cred că e pretenţios spus “viziune”, nu are nici măcar idee despre ce ar putea să facă în actualele condiţii financiar-bancare, pur şi simplu bâjbâie pe nervii şi viaţa noastră, nu ştie pe unde să scoată cămaşa şi să urnească România din groapa în care se află. Premierul ce ne fredona într-o vreme: “puşca şi cureaua lată, adio sporuri şi premieri de altădată”, pare să aibă o singură soluţie: creşterea fiscalităţii. Cu siguranţă, se vor mai găsi astfel de soluţii “salvatoare” de ieşire din criză, toate din categoria birurilor, gen taxă de viciu, de shopping, aveţi grijă şi cum respiraţi, dacă vă iese fum pe coş, şi nu ne referim la coşul zilnic, de acela oricum e jale şi amar.

Ultima strigare în materie, planul guvernamental de amenzi: 90 de milioane de euro! Pentru a fi stimulaţi să scoată bani de la patroni, portăreii vor primi în continuare procente din amenzile pe care le vor aplica. Astfel, o cotă de până la 25% din amenzile date, dar şi din impozitele restante recuperate, se pune la dispoziţia instituţiilor de control pentru premierea angajaţilor. Cum spune omul simplu, tot răul spre bine, dar numai spre binele unora, în timp ce restul se vor afunda tot mai adânc în faliment. Mai normal ar fi dacă în România s-ar introduce o taxă pe “beţia puterii”, care pe la noi chiar se dovedeşte a fi un viciu dăunător pentru toţi ceilalţi.

Paralela cu ce se întâmplă pe la americani îmi aminteşte de o mostră de umor negru, cu un medic de dispensar care are o solicitare să se deplaseze la domiciliul unui bolnav, se ia cu treburile şi reţetele altora, certificate medicale pe bandă rulantă  (apropo, suntem un popor de “scutiţi”), îşi aduce aminte seara târziu de solicitare, ia trusa şi pleacă. La adresa respectivă, stupoare, iese nevasta bolnavului cu o lumânare aprinsă în mână, la care doctorul, speriat: – Regret enorm întârzierea, n-am bănuit că-i atât de grav…  – Lăsaţi, face femeia, haideţi în casă, nu s-a întâmplat nimic, doar că s-a luat curentul…

Asta şi cu România noastră, se vrea introducerea, din luna martie, a taxei pe mâncărurile nesănătoase, de tipul fast-food, în ciuda nemulţumirilor stârnite în industria de resort, cu scopul zice-se de a-i ajuta pe cetăţeni să se hrănească “raţional”, echilibrat, parcă am mai auzit expresia asta, dar de fapt pentru a strânge bani la bugetul muribund al Sănătăţii. Pentru că, deşi gurmanzii susţin că: spune-mi ce mănânci, pentru a-ţi spune cine eşti!, alimentaţia nu prea are legătură cu fast-food-urile, cauzele sunt mai la rădăcinile societăţii, în stresul cotidian, alienarea individului, statul la televizor şi calculator, lenea de week-end, cine mai are parte de el, o întreagă filosofie a omului contemporan. Nu degeaba spun bătrânii, dând exemplu de alimentaţie normală, puneam untură pe pâine, spărgeam o ceapă, beam o cană de vin şi plecam la coasă.  Sunt taxele pe mâncarea de tip fast-food şi băuturi carbogazoase în vigoare în majoritatea statelor americane, însă acolo cetăţeanul are alternative, poate e prea comod să meargă “la piaţă” după fructe şi brânzeturi ecologice, nu are timp de reţetele bucătarului “care se dezbracă de secrete”, însă de dolari nu duce lipsă, depinde numai de el ce preferă să îngurgiteze şi digere. Pe când la noi, degeaba facem propagandă hranei sănătoase, e prea scumpă, nu poţi să-ţi umpli plasa din salariile şi pensiile cele de toate zilele, bine că, vorba bancului de mai sus, nu întotdeauna lumânarea aprinsă înseamnă că bolnavul a spus adio, mai e “norocul” doar să se fi întrerupt lumina…