Ar fi, până la urmă, un gest reprobabil să mă prefac tocmai acum că nu mă interesează ce îi frământă pe concetăţenii mei care aşteaptă cu înfrigurare să li se dea, în sfârşit, un semn de normalitate. Normalitate însemnând un climat social echitabil, o viaţă cât de cât demnă, stoparea hoţiilor, justiţie socială, o ţară şi o lege pentru toţi, siguranţa zilei de mâine, acces concurenţial dar onest la resurse, o mai corectă aşezare a poverii fiscale(conform prevederilor constituţionale), abolirea clientelismului, încurajarea câştigului prin muncă şi creaţie, eficienţă economică şi administrativă, servicii publice de calitate, investiţii şi achiziţii publice raţionale, protecţie socială reală. În lumea civilizată aceste deziderate prind viaţă prin leadership, management, responsabilitate civică, legalitate şi democraţie participativă autentică. Cadrul propice pentru asigurarea bunăstării generale se bazează acolo pe alegerea persoanelor celor mai potrivite care au performat în activitatea lor, care au probat competenţă, moralitate şi comportament civic exemplar, elemente ce reprezintă garanţii ale îndeplinirii programelor electorale în folosul întregii comunităţi. Dacă au încălcat legea sau au dezamăgit în vreun fel, instituţia demisiei de onoare intră automat în funcţie (vezi recentul caz al demisiei Preşedintelui Germaniei pentru suspiciunea dea fi fost susţinut financiar în alegeri cu câteva sute de mii de euro de către o firmă care putea emite pretenţii de a fi favorizată în obţinerea de contracte publice). Ce se întâmplă însă la noi? Asfaltatori, bordurişti, gunoieri, izolatori termici, afacerişti cu energie hidro şi tot felul de escroci care ne împuie capul că sunt superbogaţi din talent, fără afaceri cu statul, când milioanele lor de euro provin numai din contracte clientelare cu cei aflaţi, pe rând, la putere, deveniţi şi ei, ca prin farmec, foarte bogaţi într-o ţară în paragină, devastată, vlăguită, care stă să cadă de pe hartă. Care sunt criteriile de selecţie a candidaţilor la diferite funcţii eligibile şi demnităţi publice? Sunt oare desemnaţi drept candidaţi oameni morali şi competenţi care au probat în viaţa lor în comunitate acele calităţi care să dea asigurări că administrarea resurselor financiare, a bazei materiale, achiziţiile publice, investiţiile, actul administrativ „in integrum“ va fi unul corect, fundamentat, legal, bazat pe priorităţi şi pe criterii de eficienţă şi de competitivitate?! Care sunt, în fine, criteriile după care sunt desemnaţi candidaţii pentru primării, consilii judeţene şi consilii locale la scrutinul din 10 iunie? Păi, haideţi să analizăm cum stă situaţia la noi, din acest p.d.v. ca să găsim împreună răspunsul adecvat la întrebarea de ce alţii prosperă, iar noi sărăcim şi ne afundăm în mizerie. (Aici sunt dator tuturor oamenilor cinstiţi şi patrioţi cu un documentar amplu pe care nu am avut banii necesari să îl public). Urmăriţi mai întâi ce profesii îşi trec în dreptul numelui lor pe afişe candidaţii la alegerile din iunie a.c. Veţi constata că aceştia sunt: ingineri, jurişti, economişti, profesori, preoţi, etc. Întrebaţi-i, dacă aveţi ocazia să îi întâlniţi la întâlnirile cu electoratul, dacă sumele fabuloase pe care le cheltuiesc în campania electorală provin din profesarea meseriei de inginer sau din afaceri dubioase, din tunuri, comisioane şi şpăgi. Veţi vedea că mai nici unul nu a reprezentat mare lucru în profesia lui de bază pe care , dacă şi-ar fi practicat-o în continuare după 1990 ar fi fost azi, dacă nu săraci lipiţi, nişte oameni foarte modeşti, trăind la limita supravieţuirii de pe o zi pe alta. Veţi constata că aceia care vă cer votul şi-au făcut averile, şi nu orice averi, din infracţiuni, din combinaţii, tunuri, ţepe, şpăgi, comisioane, din afaceri murdare cu banii publici, din tot felul de matrapazlâcuri numite de ei „afaceri“ care nu au nimic de-a face cu meseria de inginer, profesor, etc. Cei ce înţeleg că oamenii capabili şi oneşti nu candidează pentru că, nefurând, nu au cu ce să-şi cumpere locul şi nici posibilităţi de a-şi susţine campania, de a umple oraşele şi satele cu afişe, bannere, flyere, mash-uri, şepci, tricouri, pelerine,sacoşe, găleţi, goarne şi tot cortegiul de mijloace de influenţare audio-video sunt foarte puţini. Restul, cei mai mulţi, votează hoţi sperând să fie conduşi cinstit!!! Sau nemaisperând nimic, dar măcar să bea şi să apuce şi ei ceva de la autorii marelui jaf naţional şi al distrugerii programate a României.

Prof. Mircea Costache (fost deputat, 2000-2008)

Auraş Tereacă

Avalanşa ştirilor cotidiene ocupă integral agenda publică, sufocând analiza temeinică şi lucidă a cauzelor decadenţei societăţii româneşti adusă în pragul falimentului total. Zi de zi cele mai luminate minţi, atâtea câte sunt, sunt ocupate să disece fapte şi întâmplări ce compun o anecdotică imediată, ca un baraj inexpugnabil în faţa găsirii de soluţii salvatoare din starea dramatică în care ne aflăm.

Atunci când vezi că nici integrarea în NATO, nici aderarea la UE, nici colaborarea cu FMI, nici alte soluţii externe, prezentate de cei interesaţi drept panaceu, nu şi-au dovedit în nici un fel eficienţa, nu îţi mai rămâne decât să cauţi soluţii în interior. Pentru că, la urma urmei, cine trebuie să fie cei mai interesaţi de redresarea ţării, pe termen scurt şi mediu, şi de asigurarea dăinuirii în istorie pe termen lung, decât românii înşişi? Instituţii finanţate cu bani buni de la bugetul public ar fi, oameni competenţi s-ar mai găsi, dar cine să-i promoveze, cine să-i mobilizeze, când la cârma treburilor publice ajung tot felul de figuri sinistre, indivizi fără carte, fără tată, fără mamă, fără ţară şi fără Dumnezeu, tot cu ochii după furat, după murdarlâcuri şi învârteli? Cine să ceară Academiei Române, oamenilor de ştiinţă, studii şi cercetări menite să ofere altrnative viabile la marile provocări cu care se confruntă România? Cine să dezbată seară de seară tema majoră a reînscrierii ţării pe orbita normalităţii, când la televizor vin doar fabricanţii de ceaţă care pregătesc cu migală perpetuarea caruselului alternanţei celor sătui cu aceia care au mai flămânzit între timp? Televiziştilor noştri compatrioţi, care se înghesuie la ghişeu să achite plata la cablu, chiar dacă nu mai au pâine pe masă, li se furnizează permanent ceaţa păienjenişului de ştiri, comentarii şi pseudo analize, ca nu cumva să aibă răgazul de a vedea vreo cale reală de ieşire din ghearele celor două tabere de şacali care îşi dispută aprig în anii electorali ciolanul puterii. Societatea românească încăpută pe mâna cleptomanilor nu mai poate produce elite politice, caractere şi competenţe, în stare să ne scoată din marasm. Polonia a pierdut, nu de mult, într-o secundă, întreaga conducere, primii 90 de oameni din stat, începând cu preşedintele, cu premierul, miniştrii, şefii armatei, ai serviciilor speciale, în catastrofa aviatică de la Katin. Societatea poloneză a fost capabilă să producă imediat o altă garnitură, chiar mai performantă decât prima, care a adus acest stat la cea mai mare creştere economică din Uniunea Europeană, 8,5%, şi la sută la sută procent de accesare a fondurilor europene. Entuziasmant, nu-i aşa? Aţi auzit pe cineva la tv dând exemplul Poloniei? Sigur că nu! Vă împuiază capul cu Grecia, Italia, Spania, ca şi când am spera vreodată să atingem nivelul de viaţă ale acelor cetăţeni europeni de mila cărora plâng găunoşii politruci şi analiştii improvizaţi care ne invadează cotidian ecranele. Cu ceva timp în urmă se văitau unii că se produce albanizarea României, în sensul de prăbuşire a nivelului de trai. Ei, dacă ar fi cinstiţi, aceiaşi vorbeţi ar constata azi că una din cele mai invidiate ţări, pentru standardului de viaţă actual, e Albania. Dar România cea binecuvântată şi dăruită cu cele mai preţioase resurse naturale, petrol, gaze, aur, uraniu, sol roditor, de ce se zbate în mizerie? Pentru că îşi dispreţuieşte valorile! Valorile, adică resursele naturale şi umane. Dacă se arată cumva vreun om înzestrat cu simţul moral şi cu respect pentru neam decis să nu se înhăiteze cu infractorii, şi prin urmare fără posibilitatea de a mitui electoratul, ştim cu toţii că nu are nici o şansă. Fără să ne mai gândim că şansa nu era, de fapt, a lui, ci a noastră.

Prof. Mircea Costache (fost deputat:2000-2008)

Post Scriptum: Din multele exemple de dispreţ cinic pentru valori, menţionez aici unul. Pe 17 februarie, în această iarnă grea, a murit de foame şi de frig marele poet patriot Ion Nicolescu. A fost înmormântat, înveşmântat în tricolor, de un grup de iubitori ai valoroasei sale opere. Tuturor, mulţumiri! Ruşine, celor tratează cultura şi arta, valorile româneşti, cu maţul gros. Acelaşi, M.C.

Aşadar, aproximativ 15.000 de oameni au manifestat – în cadrul celei mai mari demonstraţii organizate în Republica Moldova de la protestele de stradă din 2009, după cum apreciază agenţiile internaţionale de presă -, sâmbătă, în Chişinău, solicitând reintroducerea religiei ca materie de studiu în şcoli. Protestatarii, în frunte cu Mitropolitul Vladimir, şeful Bisericii Ortodoxe din Moldova  - au susţinut că religia, eliminată de regimul sovietic, reprezintă o componentă esenţială pentru identitatea naţională. Poate este necesar să spunem că, în Republica Moldova, peste 95% dintre credincioşi sunt ortodocşi, iar Biserica Ortodoxă, organizaţie autonomă aflată sub tutela Bisericii Rusiei, este cea mai mare biserică a ţării, cu circa 1.300 de parohii.

Sunt convins că actuala coaliţie portocalie, aflată la putere în Republica Moldova, va săvârşi greşeala fatală să satisfacă cererea protestatarilor de la Chişinău. În primul rând din raţiuni electorale. Fără a fi învăţat că, atunci când este vorba de privilegii, oamenii în sutană – şi aici nu mă refer numai la ortodocşi! – se fac frate cu Necuratul cât ai clipi.

Apoi, aceiaşi inşi, odată ce le-ai întins un deget, nu mai stau pe gânduri până să-ţi apuce toată mâna, pentru ca, mai apoi, să te călărească de-a binelea, înainte de a te înghiţi cu totul. Şi ştim cu toţii ce urmează: obligativitatea religiei în şcoli, icoane prin sălile de clasă, proclamarea religiei respective ca religie de stat, bani de la buget scurşi în gaura neagră a construcţiilor megalomanice etc.

Şi bineînţeles, ca bonus, cohorte de bolnave psihic, cu evidente trăsături de delir mistic, răcnind cu crucea în mână contra legalizării avortului, a prostituţiei ori marşurilor deloc ortodoxe, însă înjurându-se ori călcându-se în picioare pentru o sticluţă cu aghiasmă.

Călin BOSTAN

Bineînţeles, ştirea de mai sus poate fi încadrată, la o privire superficială, la categoria „proşti nasc pretutindeni”. Stând, însă, strâmb şi judecând drept, nu putem să nu ne întrebăm cât va mai dura ca asemenea lucruri să se întâmple şi în România. Pot înţelege, într-o oarecare măsură, reacţiile viscerale apărute, de exemplu, în momentul (re)lansării pe piaţă a volumului „Mein Kampf”, deşi şi aici ar fi multe de discutat. Pot înţelege, de asemenea, de ce anumite publicaţii se vând în ţiplă, deşi pozele oarecum explicite de pe copertă sunt afişate fără jenă. Pot înţelege şi de ce anumite pelicule se difuzează după o anumită oră, deşi se reiau a doua zi la prânz, când puştimea este singură acasă.

Însă nu pot înţelege de ce există jenă în reeditarea literaturii clasice licenţioase, începând cu „Povestea p(oveştilor)” a lui Creangă. Un răspuns l-aş putea primi din partea celor care se întreabă, de exemplu, de ce nu avem, încă, prostituţie legalizată. Ori de ce ora de religie va deveni obligatorie.

Şi, atunci, mă întreb cât va mai dura până când fundamentaliştii ortodocşi vor cere arderea în piaţa publică a firavelor tentative de reedidate a unor opere clasice, sau de cenzurare a unor pasaje din romane ce se studiază la şcoală, precum „Ion” ori „Răscoala”.

Călin BOSTAN

– Categoric, categoric da. Trebuia făcută în anii ’90-’92, în primii ani de la revoluţie, atunci era momentul potrivit, şi poate şi mersul ţării era altul, pentru că este limpede, prin neaplicarea acestei idei, strălucit expuse de revoluţionarii timişoreni, s-a ajuns că oamenii din fostele structuri de partid, Securitate, Miliţie au pus mâna pe posturile de conducere şi s-au îmbogăţit, şi nu persoanele competente, cu principii de viaţă oneste şi morale”.

Am reprodus un fragment, fără a schimba măcar o virgulă, dintr-un interviu-fluviu pe care mi l-a acordat, cu nişte ani în urmă, cunoscutul om de litere, epigramistul şi, nu în cele din urmă, avocatul Mihai Sălcuţan, un adept, în ciuda profesiei reputată mai curând prin argumente răsucite şi ocolişuri verbale, al lucrurilor exprimate tranşant, fără jumătăţi de măsură. Precum genul literar în care excelează, patru versuri scurte şi o poantă de final, usturătoare, vitriolantă, adesea definitivă, imprimată ca o ştampilă ce n-o mai spală toată apa Buzăului.

Au trecut 5-6 ani de la interviul invocat şi, iarăşi, revine în spaţiul dezbaterii publice aşa zisa lege a lustraţiei, termen la auzul căruia foştii membri ai “burgheziei roşii” devin brusc livizi, parcă au noduri în gât, pare că tocmai au înghiţit o lingură cu untură de peşte. Recomandare altminteri sănătoasă, de natură a mai “vitaminiza” societatea românească, de a-i fi readus culoarea în obraji, dacă ar fi fost aplicată la timp. Acum, departe de  a-şi mai produce efectele benefice, lustraţia vine ca o lovitură de coasă, poate să omoare, dar nu mai are darul să prevină, să înlăture ce-i rău şi să redea sănătatea unui organism uzat, bolnav până-n măduva oaselor.

Desigur, legea va mai zdruncina din imaginea publică, oricum zdrenţuită, a unor politicieni ce se laudă că au purtat Revoluţia la sânul lor imaculat, că au salvat democraţia cu bâta minerului, că au ajuns în fotoliile (din care nu se mai dau jos nici izgoniţi) puterii numai împinşi de grija ţărişoarei şi poporului. Pentru că, depinde şi de cum va arăta forma legiferată a lustraţiei  autohtone, acum să rişte să-şi încheie “măreţul” destin pe uşa din dos, daţi afară cu măturoiul.

În ce priveşte strict Legea lustraţiei, reiau sensul celor spuse în interviul amintit, era presantă la scurtă vreme după învălmăşeala aceea, altfel magistral regizată, din decembrie 1989, poate va mai produce efecte şi ecouri în prezent, însă termenul ei de valabilitate morală mi se pare demult şi dramatic depăşit.

Totuşi, săptămâna trecută, agenţia de evaluare financiară Standard & Poor’s Ratings Services a coborât ratingul aceleiaşi ţări, precizând că această retrogradare reflectă revizuirea în jos a proiecţiilor macroeconomice pe termen mediu. Retrogradarea vine la o zi după ce aceeaşi agenţie a scos Grecia din categoria investment grade şi a coborât ratingul Portugaliei cu două trepte.

Cu sau fără dezminţiri ale acestor zvonuri, fie ele duşmănoase ori ba, un lucru este cert: pieţele financiare sunt agitate de zvonurile potrivit cărora anumite agenţii de evaluare ar fi pe punctul de a retrograda ratingul Spaniei, sau chiar că Spania ar putea fi următoarea ţară care va cere ajutorul F.M.I. Aceasta pentru că, alături de Portugalia, Spania este unul din statele din zona euro care îi preocupă pe investitori. Deficitul public a explodat anul trecut, iar guvernul socialist a promis un plan de austeritate pentru a reduce deficitul la trei procente din PIB în 2013.

Fără alte consideraţii economice, constat că analiştii de specialitate români au cam tratat cu refuz această problemă. O criză economică majoră a Spaniei ar avea efectul unei lovituri de berbece asupra României. Imaginaţi-vă, în cazul unei situaţii de criză, chiar dacă nu la proporţiile celei greceşti, ce se va întâmpla cu căpşunarii noştri. În primul rând, nu vor mai putea trimite niciun ban. Apoi, şi-ar lăsa familiile pe drumuri. Şi, nu în ultimul rând, s-ar întoarce în ţară, cu şanse minime de angajare. Şi. să te ţii atunci rată a şomajului, a sărăciei, a criminalităţii şi a altor derivate!

Calin BOSTAN

Repet, de umplutură, căci ce era de spus s-a spus, prin „motivaţia juriului”. Adică voi spune faptul că mă văd, încă o dată, în situaţia de a recunoaşte că, cel puţin în domeniul relaţiilor cu presa, Emil Constantinescu – cotat de unii drept cel mai slab preşedinte post-decembrist, dar apărat de alţii cu argumentul că a fost singurul care nu s-a lungit mai mult decât i-a permis plapuma Constituţiei – a stat cel mai bine. Iar faptul că ziariştii adunaţi la Balul Presei – şi aici chiar nu mă interesează cât sunt ei de reprezentativi – au făcut actul reparator şi l-au băgat pe Traian Băsescu în aceeaşi oală cu Ion Iliescu, oală plină cu lăturile pe care ei înşişi le-au revărsat asupra ziariştilor, nu poate fi decât un gest ce trebuie aplaudat la scenă deschisă.

Ceea ce şi fac, subscriind cu totul la argumentaţia celor care i-au conferit preşedintelui premiul în cauză.

Călin BOSTAN