Viata Buzaului » Editorial

Alături de cei ieșiți în stradă

edyaldea — Tue, 31 Jan 2012 16:56:06 +0000

Atunci când o mică parte a trupului nostru omenesc suferă, durerea se transmite îndată la întreaga fiinţă umană. Atât trupul, cât şi sufletul din noi formează un tot unitar: omul.
De aproape două săptămâni, o mică parte din populaţia ţării noastre, în semn de disperare, a ieşit în stradă pentru a-şi manifesta în mod democratic, fără violenţă, nemulţumirile din toate punctele de vedere.
Biserica nu poate sta indiferentă în faţa acestei realităţi dramatice prin care trece poporul nostru român, ca de altfel şi alte multe state europene şi nu numai. Chiar dacă ar fi doar o singură persoană pe stradă, nu putem sta totuşi nepăsători; cu atât mai mult când, în aceste zile, au protestat zeci de mii de românii atât în ţară, cât şi în afară: Spania, Italia, Anglia, Franţa etc.
Ca preot ortodox mă simt îndurerat când zăresc oameni săraci în vremea noastră căutând înfometaţi hrană prin tomberoanele puse pentru depozitarea gunoiului şi a resturilor menajere. Trist, dar adevărat!
De câte ori citesc în Evanghelie pasajul biblic cu „Samarineanul milostiv“(Luca X), mă revoltă sufleteşte atitudinea acelor slujitori care au trecut fără nicio sensibilitate sufletească pe lângă acea persoană aflată pe stradă, într-o stare muribundă, abandonat de toată lumea. De multe ori m-am pus în pielea acelei persoane – defavorizată, însângerată şi batjocorită – aflată pe drum în plină zi, cu mulţi trecători umblând pe ambele sensuri.
Nu fac parte din niciun partid politic; pentru mine ca preot, cel mai mare şi puternic „partid“ este „poporul cel binecredincios“, pentru care Biserica Ortodoxă se roagă în fiecare zi la toate slujbele sale religioase. Acest popor face parte prin botez din Biserică, care este de fapt „Trupul lui Hristos“, după cum ne spune şi Sfântul Apostol Pavel.
Ca preot sunt alături de toţi cei săraci, de cei şomeri, de acele persoane defavorizate, fără de adăpost în plină iarnă, de bătrânii uitaţi uneori chiar şi de propriii lor copii plecaţi în străinătate după pâinea cea amară „de toate zilele“; sunt solidar cu zecile de mii de tineri fără loc de muncă, îi compătimesc pe cei bolnavi care mor cu zile lângă spitalele care se închid rând pe rând în multe localităţi din ţara noastră. Mă doare situaţia sistemului de învăţământ românesc care nu mai promovează de multă vreme adevăratele valori la care să aspire elevii şi studenţii neamului nostru; mă îngrijorează situaţia sistemului medical lipsit de o finanţare de stat garantată prin lege. Sunt înlăcrimat de plecarea milioanelor de români peste hotare, care de cele mai multe ori nu se mai întorc în ţară, lăsându-şi, mulţi dintre ei, familiile lor de izbelişte. Pământurile noastre sunt vândute pe nimic la străini şi altele rămân în paragină fără a fi cultivate de noi românii din cauza sărăciei; bogăţiile noastre naturale aflate în adâncul pământului românesc sunt luate peste graniţă fără nicio oprelişte. Au început să ne ia şi credinţa ortodoxă, să ne scoată icoanele şi religia din şcoală şi din locurile publice. Suntem forţaţi de cei fără de lege din străinătate să legalizăm în România homosexualitatea şi prostituţia.
Ne este atinsă fiinţa naţională a poporului nostru român. Suntem abandonaţi din toate părţile. De ce am ajuns în această decădere? Răspunsul îl găsim în Sfânta Scriptură la cartea „Plângerile lui Ieremia“. Am pierdut ortodoxia, credinţa vie în Mântuitorul Iisus Hristos – Fiul lui Dumnezeu, ne-am întinat cu tot felul de păcate. Am păcătuit cu toţii. Acum este vremea să facem pocăinţă cu toţii; să ne recunoaştem fiecare cu ce am greşit printr-o spovedanie sinceră şi cu căinţă. Să ne întoarcem cu faţa la Dumnezeu şi să rămânem cu credinţa vie în Biserica Ortodoxă. Trebuie să fim solidari cu cei aflaţi în nevoie. Să ne recâştigăm identitatea naţională şi spirituală pe care am pierdut-o de-a lungul vremii. Să ne punem toată încrederea doar în Bunul Dumnezeu, care este mare.
La acest moment nimeni nu ne poate salva: orice guvern ar veni, orice partid ar fi la putere, orice conducător se va alege în fruntea ţării. Trebuie urgent să ne schimbăm în bine noi înşine, cu toţii, începând de la mine, ca preot. Să ne lăsăm de tot felul de păcate şi să iubim ţara noastră, România, care este „Grădina Maicii Domnului“.
Eu cred în miracole; sunt convins că jertfa martirilor neamului nostru românesc nu a fost în zadar. În aceste zile nu trebuie să apelăm la nicio formă de violenţă fizică căci judecata lui Dumnezeu este dreaptă şi iminentă. Nimeni nu va putea fugi din faţa Lui.
Să ne rugăm mai mult pentru binele poporului nostru român, căci rugăciunea noastră înlăcrimată înaintea lui Dumnezeu face minuni.
Preot Prof. Dr.
Mihail Milea

PIAȚA AMBIGUITĂȚII?!

edyaldea — Tue, 31 Jan 2012 16:44:32 +0000

Imparţial, ca tot românul, multe lucruri le înţeleg, adică, volens-nolens, le accept, altele nu. Pentru mine este clar că în piaţă se află o mulţime diversă. Stau la un loc cetăţeni care şi-au pierdut o indemnizaţie legală deşi discutabilă, categorii de bugetari cărora li s-au tăiat salarii, pensionari cărora li s-au diminuat drepturile, oameni care şi-au pierdut locul de muncă, studenţi cărora bursa nu le acoperă cheltuielile de cămin, deprimaţi de starea părinţilor şi de spectrul şomajului pos-studii, persoane cu dizabilităţi cărora ajutoarele sociale le sunt insuficiente şi neplătite de luni de zile, săraci ai oraşelor, dezmoşteniţi ai sorţii. Se suferă de foame, se îndură frig, se suportă umilinţe.
Ce nu pot eu să înţeleg în ruptul capului e tardivitatea reacţiei. Ce fel de naţie suntem? Unde eram când se vindeau pe nimic Sidex-ul, Romcim-ul, Tractorul, Semănătoarea, Imgb-ul, Petrom-ul, Alro, Petromidia, BCR-ul? Unde eram când se devastau pădurile, când se dezmembrau fabricile, combinatele, când se devalizau băncile? Sau chiar credeam că jaful acela ne va duce la prosperitate?! De ce tăceam? De ce consimţeam? Ştiam doar că tăcerea complice însemna acceptare, acord deplin cu jefuitorii. Când strigam eu de la Tribuna Parlamentului să se oprească jaful, să înceteze vandalizarea României, nu numai că nu eram sprijinit, dar eram etichetat ca intolerant, antidemocrat şi extremist! Dar de ce eram eu extremist? Organizam cumva atentate, incendiam sedii, profanam cimitire, sau ce făceam? După sute, mii de invective, de atacuri dure, de discursuri virulente, începuseră să mi se întrerupă microfonul, să mi se ia dreptul la cuvânt şi să fiu ameninţat cu evacuarea din sală, cu suspendarea de la lucrări şi cu tăierea indemnizaţiei. Puteţi găsi şi acum pe site-ul Camerei Deputaţilor la adresa mea admonestări de tipul: „Domule Costache, vă rugăm să încetaţi a ne mai face hoţi, bandiţi, mafioţi şi corupţi de la microfonul Camerei Deputaţilor. Nu vedeţi că nu vă crede nimeni, că nimeni nu vă urmează?! Dimpotrivă, pe noi ne-a votat poporul, nouă ne-a încredinţat guvernarea, destinele ţării. Dacă nu le plăcea cetăţenilor politica noastră economică şi socială nu ne-ar mai fi votat. Aşa că vă rugăm să terminaţi cu jignirile. Când vă vor vota oamenii pe dumneavoastră, atunci veţi conduce aşa cum veţi dori. Acum nouă ne-a încredinţat poporul Puterea…“
Şi poporul le-a tot încredinţat-o mereu, prin rotaţie, aceloraşi partide, aceloraşi sinistre figuri. Iar azi vrem să spunem că nu ştim ce am făcut cu mâna noastră? Acum vrem să ne recuperăm Ţara? Nu puteam să ne-o păstrăm nevandalizată? Nu puteam să ne-o luăm înapoi măcar acum 5 ani, în 2007, după suspendare, când nu aveam 100 de miliarde de euro datorie şi nu era desfigurată ca acum?
Ne-am putea găsi o scuză că aşa ne-a lăsat pe noi Dumnezeu, cu reacţie tardivă de fiecare dată. Se vede şi din milenara noastră cultură populară care ne este profilul psihologic: „Să treacă baba cu colacii…“, „Mintea românului cea de pe urmă“, „Ceasul al 12-lea“, niciodată la timp. Iar după decenii, uneori secole de oprimare, de acumulări negative, urmează explozii sociale cu victime inocente, în timp ce îmbuibaţii îşi văd nestingheriţi de averile şi de luxul lor.
Aşa încerc să-mi explic cum am ajuns eu în contratimp cu neamul meu. Când l-am chemat la acţiune invocând mesajul imnului naţional: „Trezeşte-te, popor român sau vei pieri!“, el îmi dădea cu tifla, mă ignora. Azi se strânge el în pieţe iar eu, pur şi simplu nu mă mai pot duce. Unde să mă duc? Lângă cine? Când am auzit cine ieşise în Piaţa Dacia să protesteze, mi-a venit să vărs şi m-am întors din drum. Erau acolo unii aflaţi azi la putere atât la municipiu cât şi la judeţ, indivizi despre care nu se ştie ce meserie au, dar se ştie că au ajuns peste noapte miliardari.
M-am aflat de două decenii de partea binelui public românesc, am suportat un embargou mediatic criminal, umilinţe, privaţiuni şi insulte dureroase. Mă doare şi azi ceaţa din „Piaţa Ambiguităţii“ în care oamenilor disperaţi le scapă sensul major al luptei. Acolo, în afară de unele diversiuni, intoxicări şi manipulări, rege e folclorul nou plin de umor amar şi de sarcasm usturător. Se strigă într-una jos! Jos şi atât! Lipseşte însă, suspect, strigarea, „Sus!“ fără de care nu se poate. Bine, bine, jos ştim cine. Acela pe care eu vi l-am suspendat în 2007 şi pe care aţi venit iute, cu furie, şi l-aţi pus repede la loc. Primeam telefoane de ameninţare, mi se adresau injurii, eram făcut „parazit“, mi s-a făcut şi o ţeapă în Parcul Tineretului din Bucureşti pentru asta. Şi acuma îl vreţi jos. De, mintea de pe urmă… Dar sus, cine? Nimeni? De ce nu se strigă şi cine să fie sus, că şi sus trebuie să fie cineva? Cumva fiindcă nu prea mai avem pe cine, fiind cu toţii, care mai de care mai ghiftuit, mai putred de bogat şi de corupt?!
Dacă am acceptat tacit jaful în economie, îmbogăţirea prin hoţie, terorizarea, marginalizarea, neantizarea elementelor sănătoase ale naţiunii, a patrioţilor incoruptibili şi nu mai vedem pe nimeni demn să fie sus în vremuri de restrişte, acesta este un lucru foarte grav, pentru că astfel, în locul ieşirii din marasm, ne aşteaptă ieşirea din Istorie!.
Prof. Mircea Costache
(fost deputat 2000-2008)

Istoria se repetă şi de-a stânga Prutului

admin — Mon, 10 May 2010 12:00:02 +0000

Când văd evoluţia evenimentelor de la Chişinău – bineînţeles, acum, mult mai calme decât cele din urmă cu mai bine de un an -, am senzaţia că istoria unor amărâte de ţări, precum cele două „surori” de-a stânga şi de-a dreapta Prutului, este trasă la indigo, şi că doar momentul întâmplărilor care par a se repeta la nesfârşit este altul, ales fie de divinitate, după unele opinii, fie de mai-marii lumii, după altele. Ce este interesant, ca să nu mă exprim altfel, este faptul că, deşi cei care au şansa să nu repete greşelile altora, o fac cu cea mai mare seninătate.

Aşadar, aproximativ 15.000 de oameni au manifestat – în cadrul celei mai mari demonstraţii organizate în Republica Moldova de la protestele de stradă din 2009, după cum apreciază agenţiile internaţionale de presă -, sâmbătă, în Chişinău, solicitând reintroducerea religiei ca materie de studiu în şcoli. Protestatarii, în frunte cu Mitropolitul Vladimir, şeful Bisericii Ortodoxe din Moldova - au susţinut că religia, eliminată de regimul sovietic, reprezintă o componentă esenţială pentru identitatea naţională. Poate este necesar să spunem că, în Republica Moldova, peste 95% dintre credincioşi sunt ortodocşi, iar Biserica Ortodoxă, organizaţie autonomă aflată sub tutela Bisericii Rusiei, este cea mai mare biserică a ţării, cu circa 1.300 de parohii.

Sunt convins că actuala coaliţie portocalie, aflată la putere în Republica Moldova, va săvârşi greşeala fatală să satisfacă cererea protestatarilor de la Chişinău. În primul rând din raţiuni electorale. Fără a fi învăţat că, atunci când este vorba de privilegii, oamenii în sutană – şi aici nu mă refer numai la ortodocşi! – se fac frate cu Necuratul cât ai clipi.

Apoi, aceiaşi inşi, odată ce le-ai întins un deget, nu mai stau pe gânduri până să-ţi apuce toată mâna, pentru ca, mai apoi, să te călărească de-a binelea, înainte de a te înghiţi cu totul. Şi ştim cu toţii ce urmează: obligativitatea religiei în şcoli, icoane prin sălile de clasă, proclamarea religiei respective ca religie de stat, bani de la buget scurşi în gaura neagră a construcţiilor megalomanice etc.

Şi bineînţeles, ca bonus, cohorte de bolnave psihic, cu evidente trăsături de delir mistic, răcnind cu crucea în mână contra legalizării avortului, a prostituţiei ori marşurilor deloc ortodoxe, însă înjurându-se ori călcându-se în picioare pentru o sticluţă cu aghiasmă.

Călin BOSTAN

Cât va mai dura?

admin — Sun, 09 May 2010 20:14:42 +0000

Un grup de avocaţi islamişti din Egipt au cerut interzicerea cărţii “O mie şi una de nopţi”, din cauza obscenităţilor pe care le-ar conţine, după cum relatează presa internaţională, întrucât poveştile devenite „clasice ale întregii literaturi universale”, în care apar personaje precum Sinbad Marinarul, Aladin, Ali Baba şi cei patruzeci de hoţi, sunt considerate de aceştia drept o incitare la viciu şi păcat. Solicitarea avocaţilor a venit după ce autorităţile egiptene au publicat o nouă ediţie a celebrelor povestiri, protestatarii susţinând că o asemenea investiţie ar “o risipă de bani publici”, iar referirile la sex sunt “o chemare la păcat”.

Bineînţeles, ştirea de mai sus poate fi încadrată, la o privire superficială, la categoria „proşti nasc pretutindeni”. Stând, însă, strâmb şi judecând drept, nu putem să nu ne întrebăm cât va mai dura ca asemenea lucruri să se întâmple şi în România. Pot înţelege, într-o oarecare măsură, reacţiile viscerale apărute, de exemplu, în momentul (re)lansării pe piaţă a volumului „Mein Kampf”, deşi şi aici ar fi multe de discutat. Pot înţelege, de asemenea, de ce anumite publicaţii se vând în ţiplă, deşi pozele oarecum explicite de pe copertă sunt afişate fără jenă. Pot înţelege şi de ce anumite pelicule se difuzează după o anumită oră, deşi se reiau a doua zi la prânz, când puştimea este singură acasă.

Însă nu pot înţelege de ce există jenă în reeditarea literaturii clasice licenţioase, începând cu „Povestea p(oveştilor)” a lui Creangă. Un răspuns l-aş putea primi din partea celor care se întreabă, de exemplu, de ce nu avem, încă, prostituţie legalizată. Ori de ce ora de religie va deveni obligatorie.

Şi, atunci, mă întreb cât va mai dura până când fundamentaliştii ortodocşi vor cere arderea în piaţa publică a firavelor tentative de reedidate a unor opere clasice, sau de cenzurare a unor pasaje din romane ce se studiază la şcoală, precum „Ion” ori „Răscoala”.

Călin BOSTAN

Măturoiul expirat al lustraţiei

admin — Fri, 07 May 2010 12:00:53 +0000

“- O lege a lustraţiei ar fi aşezat lucrurile mai repede pe un făgaş normal?

– Categoric, categoric da. Trebuia făcută în anii ’90-’92, în primii ani de la revoluţie, atunci era momentul potrivit, şi poate şi mersul ţării era altul, pentru că este limpede, prin neaplicarea acestei idei, strălucit expuse de revoluţionarii timişoreni, s-a ajuns că oamenii din fostele structuri de partid, Securitate, Miliţie au pus mâna pe posturile de conducere şi s-au îmbogăţit, şi nu persoanele competente, cu principii de viaţă oneste şi morale”.

Am reprodus un fragment, fără a schimba măcar o virgulă, dintr-un interviu-fluviu pe care mi l-a acordat, cu nişte ani în urmă, cunoscutul om de litere, epigramistul şi, nu în cele din urmă, avocatul Mihai Sălcuţan, un adept, în ciuda profesiei reputată mai curând prin argumente răsucite şi ocolişuri verbale, al lucrurilor exprimate tranşant, fără jumătăţi de măsură. Precum genul literar în care excelează, patru versuri scurte şi o poantă de final, usturătoare, vitriolantă, adesea definitivă, imprimată ca o ştampilă ce n-o mai spală toată apa Buzăului.

Au trecut 5-6 ani de la interviul invocat şi, iarăşi, revine în spaţiul dezbaterii publice aşa zisa lege a lustraţiei, termen la auzul căruia foştii membri ai “burgheziei roşii” devin brusc livizi, parcă au noduri în gât, pare că tocmai au înghiţit o lingură cu untură de peşte. Recomandare altminteri sănătoasă, de natură a mai “vitaminiza” societatea românească, de a-i fi readus culoarea în obraji, dacă ar fi fost aplicată la timp. Acum, departe de a-şi mai produce efectele benefice, lustraţia vine ca o lovitură de coasă, poate să omoare, dar nu mai are darul să prevină, să înlăture ce-i rău şi să redea sănătatea unui organism uzat, bolnav până-n măduva oaselor.

Desigur, legea va mai zdruncina din imaginea publică, oricum zdrenţuită, a unor politicieni ce se laudă că au purtat Revoluţia la sânul lor imaculat, că au salvat democraţia cu bâta minerului, că au ajuns în fotoliile (din care nu se mai dau jos nici izgoniţi) puterii numai împinşi de grija ţărişoarei şi poporului. Pentru că, depinde şi de cum va arăta forma legiferată a lustraţiei autohtone, acum să rişte să-şi încheie “măreţul” destin pe uşa din dos, daţi afară cu măturoiul.

În ce priveşte strict Legea lustraţiei, reiau sensul celor spuse în interviul amintit, era presantă la scurtă vreme după învălmăşeala aceea, altfel magistral regizată, din decembrie 1989, poate va mai produce efecte şi ecouri în prezent, însă termenul ei de valabilitate morală mi se pare demult şi dramatic depăşit.

Un zvon cât o lovitură de ciocan

admin — Thu, 06 May 2010 12:00:37 +0000

Fondul Monetar Internaţional a anunţat că nu există “niciun adevăr” în zvonurile potrivit cărora Spania ar avea nevoie de un ajutor de 280 de miliarde de euro, urmând exemplul Greciei. La rândul lor, şi agenţiile de evaluare financiară Fitch Ratings şi Moody’s Investors Service au încercat marţi să împrăştie temerile pieţelor privind revizuirea în scădere a ratingurilor Spaniei.

Totuşi, săptămâna trecută, agenţia de evaluare financiară Standard & Poor’s Ratings Services a coborât ratingul aceleiaşi ţări, precizând că această retrogradare reflectă revizuirea în jos a proiecţiilor macroeconomice pe termen mediu. Retrogradarea vine la o zi după ce aceeaşi agenţie a scos Grecia din categoria investment grade şi a coborât ratingul Portugaliei cu două trepte.

Cu sau fără dezminţiri ale acestor zvonuri, fie ele duşmănoase ori ba, un lucru este cert: pieţele financiare sunt agitate de zvonurile potrivit cărora anumite agenţii de evaluare ar fi pe punctul de a retrograda ratingul Spaniei, sau chiar că Spania ar putea fi următoarea ţară care va cere ajutorul F.M.I. Aceasta pentru că, alături de Portugalia, Spania este unul din statele din zona euro care îi preocupă pe investitori. Deficitul public a explodat anul trecut, iar guvernul socialist a promis un plan de austeritate pentru a reduce deficitul la trei procente din PIB în 2013.

Fără alte consideraţii economice, constat că analiştii de specialitate români au cam tratat cu refuz această problemă. O criză economică majoră a Spaniei ar avea efectul unei lovituri de berbece asupra României. Imaginaţi-vă, în cazul unei situaţii de criză, chiar dacă nu la proporţiile celei greceşti, ce se va întâmpla cu căpşunarii noştri. În primul rând, nu vor mai putea trimite niciun ban. Apoi, şi-ar lăsa familiile pe drumuri. Şi, nu în ultimul rând, s-ar întoarce în ţară, cu şanse minime de angajare. Şi. să te ţii atunci rată a şomajului, a sărăciei, a criminalităţii şi a altor derivate!

Calin BOSTAN

Un act reparator

admin — Wed, 05 May 2010 12:00:13 +0000

„Se acordă şi i se lipeşte pe frunte preşedintelui Traian Băsescu, pentru bunele maniere cu care tratează jurnaliştii. Trebuie remarcat că sub mandatele domniei sale, jurnalistul a urcat constant în statut, de la câine de pază, la ţigancă împuţită, tonomat şi, în cele din urmă, găozar. Adică de la un animal, pe vremea lui Iliescu, la om”. În principiu, frazele de faţă – care reprezintă „motivaţia juriului” pentru premiul „Măi animalule!”, acordat, la Balul Presei, de către organizaţia „Active Watch”, actualului locatar de la Cotroceni – ar putea constitui, ele însele, şi doar ele!, întreg conţinutul acestui spaţiu redacţional. Dar cum, precum în anii lui Nenea Iancu, „tipograful urcă şi spune ”, voi face câteva mici consideraţii pe marginea acestui subiect.

Repet, de umplutură, căci ce era de spus s-a spus, prin „motivaţia juriului”. Adică voi spune faptul că mă văd, încă o dată, în situaţia de a recunoaşte că, cel puţin în domeniul relaţiilor cu presa, Emil Constantinescu – cotat de unii drept cel mai slab preşedinte post-decembrist, dar apărat de alţii cu argumentul că a fost singurul care nu s-a lungit mai mult decât i-a permis plapuma Constituţiei – a stat cel mai bine. Iar faptul că ziariştii adunaţi la Balul Presei – şi aici chiar nu mă interesează cât sunt ei de reprezentativi – au făcut actul reparator şi l-au băgat pe Traian Băsescu în aceeaşi oală cu Ion Iliescu, oală plină cu lăturile pe care ei înşişi le-au revărsat asupra ziariştilor, nu poate fi decât un gest ce trebuie aplaudat la scenă deschisă.

Ceea ce şi fac, subscriind cu totul la argumentaţia celor care i-au conferit preşedintelui premiul în cauză.

Călin BOSTAN

Doar pentru cititorii de benzi desenate pentru copii

admin — Tue, 04 May 2010 14:24:02 +0000

Mă întreb câtă neruşinare îţi mai trebuie ţie, ca membru marcant al celui mai important partid de opoziţie, să spui că audierile lui Mircea Geoană la Direcţia Naţională Anticorupţie, în dosarul de corupţie întocmit pe numele senatorului-interlop Cătălin Voicu, sunt o manevră a puterii contra Partidului Social Democrat sau chiar să insinuezi că citaţia către acesta ar fi o răzbunare a preşedintelui faţă de cel care era cât pe-aici să-l facă să-şi rupă gâtul în drumul său către cel de-al doilea mandat.

Dacă întrebarea, retorică, ce-i drept, îl are ca obiect pe preşedintele de onoare al P.S.D., Ion Iliescu, răspunsul vine de la sine: aşa este el, nesimţit până în măduva oaselor, şcolit într-ale miciunii şi dezinformării. Dacă aceeaşi întrebare se referă la „Marean care este”, răspunsul este la fel de simplu, dar mă abţin să-l dau,căci aş risca să fiu acuzat de discriminare rasială. Culmea este că ambii netrebnici invocă un principiu oarecum corect, acela că totul se plăteşte. Deşi, în cazul lor, vorba nu prea are reflectare în realitate, căci parcă văd că Iliescu va sfârşi în patul lui, probabil în somn, iar primarul sectorului cinci va scăpa de „puşcăraie”.

Dar, pentru cei care, vreo clipă, ar înclina să creadă o vorbuliţă din cele grăite, ieri, de aceşti doi monştri sacri ai Partidului Social Democrat, de fantomele cărora Victor Ponta nu va scăpa partidul muţi ani de-acum încolo, să facem doar două observaţii. Prima se referă la Ion Iliescu, cel sărac şi cinstit, care a permis, în îndelungata sa domnie în fruntea social-democraţilor, apariţia unor asemenea monştri mutanţi precum senatorul Voicu. A doua îl are ca subiect pe Marian Vanghelie, nimeni altul decât cel care a muncit, câteva luni, din fericire degeaba, pentru a-l posta pe Cătălin Voicu într-un post-cheie, de stăpân absolut, în cadrul serviciului de informaţii al Poliţiei. Adică în fruntea celor care „îl lucrau”, deja, pe senator.

Aşa că, în principiu, cei doi cugetători ar trebui să vorbească exclusiv pentru cititorii revistelor cu benzi desenate pentru copii de grădiniţă, căci riscă să nu fie crezuţi nici măcare de fanii tabloidelor ce descriu rocadele din alcovurile fotbaliştilor şi ale fetelor din show-biz.

Călin BOSTAN

Non-combatul sindical, o pură coincidenţă?

admin — Tue, 04 May 2010 04:40:55 +0000

Sâmbătă, anunţată cu destul tam-tam drept marea zi a protestelor de 1 Mai nu a fost un succes, nici pentru Partidul Social Democrat, şi nici pentru liderul său naţional, Victor Ponta, aflat, astfel, la primul său insucces de răsunet în această calitate. Deşi, teoretic, ar fi fost de aşteptat ca singurul, până acum, partid de stânga, aflat în Opoziţie, să culeagă, fără mari eforturi, fructele electorale ale unei guvernări foarte contestate, social-democraţii au ratat cu brio oportunitatea. Prezenţa la protestele organizate de P.S.D. a fost cu mult sub aşteptări, în cel mai bun caz, în Bucureşti, la jumătate faţă de estimările organizatorilor. În Valea Jiului, zonă foarte săracă, rău lovită de şomaj, şi unde s-a dus personal Victor Ponta, organizatorii mizau, după cum cârcoteşte presa, pe o mie de participanţi şi nu au reuşit să strângă decât vreo trei sute, şi aceştia destul de leşinaţi.

În schimb, au strâns mai multă suflare „independenţii” lui Gabriel Oprea&co., la lansarea publică, ce a urmat Conferinţei Naţionale, ocazie cu care au fost prezentat public proaspeţii aleşi din fruntea Uniunii Naţionale pentru Progresul României. Am văzut că mulţi dintre comentatorii celor două evenimente le-au tratat separat, fără a face legături, în afara celor ce ţin de senzaţional ori de remember al istoriei foarte recente, între ele. Or, o legătură puternică există, şi se numeşte Marian Sârbu.

Încă de la apariţia pe piaţă a ideii constituirii U.N.P.R., ideologii acestei noi formaţiuni politice au marşat, ca idee de bază a doctrinei U.N.P.R., pe sprijinul reciproc cu sindicatele, sprijin care ar putea să-i facă pe independenţi să câştige bătălia pe partea stângă a eşichierului politic. Or, acest sprijin nu ar putea veni decât printr-un singur om, fostul ministru al Muncii, Marian Sârbu, foarte probabil cel mai respectat demnitar în viaţă al domeniului, din ultimii 20 de ani. Căci acesta a izbutit să-şi câştige, fără drept de apel, respectul tuturor partenerilor de dialog social, pe parcursul tuturor mandatelor pe care le-a avut în fruntea acestui minister. Din acest motiv, am considerat, încă din start, plecarea lui Marian Sârbu în tabăra independenţilor ca fiind una dintre cele mai mari pierderi, la capitolul resurse umane, a social-democraţilor. Or, lipsa de reacţie a confederaţiilor sindicale la chemarea P.S.D. în vederea „protestelor de masă” din ziua de 1 Mai, mi se pare a nu fi o simplă coincidenţă cu lansarea publică a U.N.P.R. Pentru că nu aş exclude ca sindicaliştii să fi primit din partea lui Marian Sârbu un semnal de non-combat de Ziua Muncii.

Călin BOSTAN

Au tăcut şi (le-)au făcut (-o)!

admin — Thu, 29 Apr 2010 11:45:01 +0000

L-am observat cu mare atenţie pe ministrul Gabriel Oprea pe întreg parcursul conferinţei de presă, susţinută la Buzău, în calitete de lider al noului partid al independenţilor. Comportarea sa se potriveşte precum o mănuşă cu aprecierea – să ne limităm doar la acest terman – fostului şef al spionajului extern Claudiu Săftoiu, conform căruia U.N.P.R. este o construcţie creată la comanda unor entităţi non-politice. Vorbeşte puţin, nu spune mai nimic, nu se enervează, ba chiar pare că ţine cu tot dinadinsul să pună în gardă reporterul insistent că nu este cazul să se enerveze, el, reporterul, degeaba, căci nu va scoate o silabă în plus de la vorbitor. Şi, se pare că a reuşit să impună acest stil şi apropiaţilor săi, mulţi dintre ei – precum Marian Sârbu ori Cristian Diaconescu, ca să nu mai pomenesc pe însuşi purtătorul de cuvânt al partidului – cunoscuţi şi recunoscuţi drept taciturni.

Pe principiul „tace şi le face”, oamenii lui Gabriel Oprea au izbutit, iată, să confişte social-democraţilor până şi ziua de 1 Mai. Aceştia din urmă, perocupaţi şi prea ocupaţi cu „dosărelele” pe care se laudă că le vor întocmi dezertorilor uneperişti, au întârziat cu anunţul-surpriză legat de manifestările socialiste de Ziua Muncii, altele decât vanghelioanele de primăvară, respectiv pomana cu mici şi bere de prin parcurile Capitalei. Drept pentru care, locul l-au ocupat „independenţii”, care o vor pune de o fiesta în Piaţa Constituţiei, când vor lansa, cu mare fast, noul partid, şi când îi vor privi cu dispreţ pe foştii lor colegi de partid. Ori poate că le vor face poftă cu vreun mic, cu vreo bere, cu vreo adeziune, cu vreun (de)concentrat, aşa, de dragul vremurilor nu de mul apuse…

Călin BOSTAN