„Croitorașul“ cel nostalgic

În vremuri din ce în ce mai grele, puţini sunt cei care vorbesc de rău despre perioada comunismului, ba din contră, regretă că nu mai primesc de la stat un loc de muncă sau o locuinţă. Costică Mărăcineanu, în vârstă de 57 de ani, croitor de meserie, are şi acum în minte imaginea vie a fostului dictator, iar în fiecare an, pe 26 ianuarie, data la care s-a născut Nicolae Ceauşescu, îl sărbătoreşte cu muzică şi cu poza acestuia la loc de cinste.

La intrarea în atelierul în care îşi face meseria de mai bine de 30 de ani îţi sar imediat în ochi un steag roşu cu stema partidului comunist, mai multe poze cu Ceauşescu, dar şi drapelul României, pe care le ţine pe un perete încă de pe vremea dictatorului. „Este ziua lui Nea Ni­cu şi noi, cei trecuţi de prima ti­nereţe, ne aducem aminte de vremurile alea bune, că au fost bune. Făceam şi chefuri, plecai şi în excursii, adevărate, nu ca acum, de stai să te uiţi doar. De peste 26 de ani am însemnele. La defilare, la 23 August, sau de 1 Mai, se scoteau stea­gurile afară şi se puneau şi cele două însemne ale partidului. Acum mi-au rămas amintire, cum era pe timpul celălalt. Ce regret? Locul de muncă, care era stabil, şi ziua de mâine, că pe atunci nu îţi era teamă ce o să-ţi aducă“, explică nostalgia du­pă acele timpuri Costică Mărăcineanu.
De-a lungul timpului, Costică Mărăcineanu l-a admirat pe Nicolae Ceauşescu şi trăieşte cu regretul că nu a avut nicioadată ocazia să vorbească personal cu fostul dictator. Acum, la 22 de ani de la dispariţia dictatorului, Costică Mărăcineanu nu uită niciodată că pe 26 ianuarie era ziua preşedintelui.
Clienţii care trec pragul atelierului nu se arată contrariaţi de peretele pavoazat cu îânsemnele comuniste, ba chiar mulţi îi spunc că „bine face, să ne mai aducem aminte cum era înainte“
Nicolae Ceauşescu s-a născut în 1918 la Scorniceşti în judeţul Olt şi joi ar fi împlinit 94 de ani.
Denisa Baciu

Această zonă industrială a Buzăului s-a consolidat după primul război mondial, prin apariţia unor noi societăţi dar şi prin construirea unui nou cartier. În anul 1922 a apărut, dincolo de calea ferată, în dreptul gării, Moara „Zangopol“. Până în anul 1928 a funcţionat ca societate în nume colectiv, după care s-a transformat în „Societate Anonimă Română“ cu numele de „Moara Zangopol S.A.R.“ Această societate s-a bazat doar pe capitalul propriu, evitând împrumuturile bancare, pentru dezvoltarea sa. Capitalul social era de 30 milioane de lei şi era reprezentat de investiţiile în teren, clădire, motoare şi maşini de moară.
În 1936, principalii acţionari erau Petre V. Zangopol, cu 19.290 acţiuni care valorau 9.645.000 lei, Isac Calmanovici, cu 12.378 acţiuni a 6,1 milioane lei, Oscar Calmanovici cu 8.396 acţiuni a 4,1 milioane lei, Emanuel Calmanovici cu 7.666 acţiuni a 3,83 milioane lei, Marco Prezente cu 4.000 acţiuni a 2 milioane lei, I. Forst cu 6.000 acţiuni a 3 milioane lei. La acestea se mai adăugau încă 58.000 acţiuni în valoare de 29 milioane lei deţinute de persoane precum: Iustin Stănescu, Gheorghe Stănescu, Iosef Gh. Cohen, Alexandru Iacovescu, Jean Ghelberg, Remus Nestor etc.
Condiþiile de muncã ºi salarizare
Prin apariţia acestei mori, industria buzoiană a cunoscut un salt calitativ important. Clădirea principală a morii avea cinci etaje, precum şi un subsol din beton armat şi zidărie, unde se depozitau cerealele. Avea o suprafaţă de 1.034 metri pătraţi şi o înălţime de 20 de metri, o lungime de 45 metri şi lată de 17 metri. Moara propriu-zisă avea ferestre de metal, pereţii din zid de cărămidă, pardoseala din beton armat şi scândură iar iluminatul era electric, furnizat de centrala proprie. Clădirea era evaluată în anul 1940 la suma de 8.311.518 lei.
Alături de clădirea principală se mai găseau: vechea clădire a uzinei, realizată din zid masiv cu fundaţie de beton, noua clădire a uzinei care adăpostea motorul „Sulzer“ de 620 cai putere, o clădire cu 3 etaje şi subsol care servea de magazie, un garaj pentru autocamioane, unul pentru automobile, un adăpost de apărare pasivă care era însă folosit pe post de depozit de benzină şi o clădire de birouri cu 3 camere.
Printre utilajele folosite în această perioadă au fost: motorul principal „Sulzer“ care era diesel care avea 620 cai putere, un motor de 300 cai putere, care în 1937 era scos din uz, un motor auxiliar „Guldner“ de 65 cai putere, acţionat cu păcură sau motorină, 26 valţuri, 13 plansichtere, 7 maşini de griş, 8 detaşere, 3 taroare aspiratorii etc.
La mijlocul anilor 1930, moara avea 40 de lucrători români şi unul grec. Personalul administrativ era format din 19 români şi 2 greci iar personalul tehnic din 5 români şi un german. Personalul era recrutat în funcţie de necesităţile societăţii şi selecţionat în funcţie de specialitate şi aptitudini. La sfârşitul anilor 1930 majoritatea lucrătorilor erau de loc din judeţul Buzău. În 1940, se găsea doar un singur ucenic minor, la atelierul mecanic. Mai erau şi 10 femei care reparau sacii rupţi. Acestea erau plătite săptămânal, în acord. În cadrul personalului administrativ se găsea şi o dactilografă, care era plătită lunar.
La moară se lucra în schimburi, iar orele suplimentare erau facultative pentru muncitori, nu mai mult de două ore pe zi, plătite conform legislaţiei din acel moment. Salariile lucrătorilor erau diferenţiate, în funcţie de aptitudini şi eficienţă şi se plăteau săptămânal, în numerar. Personalul administrativ era plătit la finele lunii. La mijlocul lunii primeau însă un scont (avans). Personalul morii avea câteva facilităţi. Printre acestea, plata impozitelor pe salarii erau suportate de societate, sărbătorile legale şi confesionale erau respectate, concediile de odihnă aveau un număr mai mare de zile decât obliga legea. Întreruperile apărute în activitate nu erau scăzute din salariu, iar concedierile, care au fost puţine, s-au făcut cu preaviz, acordându-se despăgubirile prevăzute de lege. Pauza de masă se lua la prânz şi dura două ore. Pe timpul nopţii se găsea o echipă, redusă la număr, care supraveghea maşinile. Chiar dacă munca lor nu era comparabilă cu cea din timpul zilei, salarizarea era aceeaşi. În perioada anilor 1938-1940, salariul angajaţilor a crescut cu aproximativ 20%.
Probleme din cauza speculanþilor de cereale
Moara „Zagopol“ măcina anual circa 18.000-20.000 tone de grâu, producând făină, griş şi tărâţă. Aprovizionarea cu grâu se făcea din judeţ şi oborul local, iar atunci când acest lucru nu era posibil, din judeţele mărginaşe. Transportul grâului se făcea cu autocamioanele, cu vagoanele C.F.R.-ului sau cu carele.
În activitatea morii au apărut în timp diferite dificultăţi, care au îngreunat activitatea. Unele dintre acestea sunt prezentate într-un raport adresat de conducerea morii, în anul 1938, Băncii Naţionale a României“. „Dificultăţi pentru procurarea grâului pentru măciniş constă în faptul că nu avem creditul necesar, pentru procurarea lui, atunci când sosirile de grâu vin abundent pe piaţă şi când capitalul nostru investit este complet epuizat în stocurile de grâu, făină, derivate şi datorii la clienţi. Cel mai bun factor pentru valorificarea avuţiei naţionale, în speţă a grâului, ar fi morarii, dacă nu ar fi lăsaţi la discreţia intermediarilor care având fonduri îi acaparează pentru speculaţii. Statul dă o primă de export de 7.000 lei de vagon, pentru a menţine preţul. Această primă ar putea fi ridicată, dacă morarii ar avea posibilităţi financiare, credite ieftine la timp, ca să-şi procure materiile prime de la producători şi nu de la speculanţi. Prin aceasta, industria morăritului ar avea un randament mai mare de fabricaţie, scăzând în mare măsură şomajul; ar menţine preţul grâului la un nivel satisfăcător pentru producători, fără să fie nevoie de primă de export, care ar fi folosită în interesul statului. Cum în alte ţări se caută a importa grâul nostru, tocmai pentru a-l măcina acolo, ca industria morăritului să prospere sau chiar pentru a-l exporta în alte ţări pentru acelaşi scop, la noi industria morăritului, în care s-a investit miliarde, lâncezeşte din cauza lipsei de finanţări a morilor. În loc să exportăm grâul, s-ar putea organiza şi înlesni exportul de derivate (făină), prin tarife combinate CFR şi SMR (Serviciul Maritim Român), de pe urma căruia statul ar avea de profitat.“ Opinia conducerii morii „Zangopol“ era pertinentă şi scotea în evidenţă carenţele existente în economia românească. Oricum, pentru a supravieţui într-un mediu economic dificil, conducerea morii a trebuit să recurgă la diferite soluţii. De exemplu, în anul 1936, a exportat 15 vagoane de făină furajeră, pentru care a primit o primă de export de 51.750 lei.Anii celui de al doilea război mondial au adus schimbări dramatice în acţionariatul societăţii. Astfel, de la 15 februarie 1941 şi până la 14 octombrie 1941, moara a fost exploatată, în custodie, de Dan Antonescu şi Petre V. Zangopol. De la 15 octombrie 1941 şi până la 15 octombrie 1942 a fost arendată lui Petre V. Zangopol. Între 15 octombrie 1942 şi până la 15 octombrie 1943 a fost exploatată în regie de către C.N.R. reprezentată de avocaţii Onoriu Jitianu şi P. Serdinescu. De la 15 octombrie 1943 şi până la 29 decembrie 1944, a fost arendată de către Iancu Ghiţă. La 29 decembrie 1944 se revine la o oarecare normalitate, moara fiind preluată de către Societatea Anonimă „Moara Zangopol“. Această societate a reprezentat pentru Buzăul interbelic un adevărat model de dezvoltare industrială, fiind condusă de pe principiile economiei concurenţiale, având o dotare tehnică modernă şi un personal salarizat în mod corespunzător.
Prof. drd. Viorel Gheorghe

Anul 1940 a fost extrem de dificil pentru România. În timpul verii ţara a trecut prin mari pericole externe, pierzând o parte importantă a teritoriului naţional, Basarabia fiind luată de U.R.S.S., nord-vestul Transilvaniei de către Ungaria, iar Cadrilaterul de către Bulgaria. Toate aceste cedări au adus tensiuni politice interne, valuri de refugiaţi din proviinciile pierdute, debandadă în rândul autorităţilor. La începutul lunii septembrie, regele Carol al-II lea a renunţat la tron în favoarea fiului său, dar adevărata putere a preluat-o generalul Antonescu, care împreună cu legionarii va proclama România drept Stat Naţional-Legionar. Pe plan extern, România se îndreaptă spre Axă, iar trupele germane au fost invitate să intre în ţară, pentru a instrui armata română şi pentru a păzi zona petroliferă de o invazie sovietică.
Pentru ca 1940 să fie un an cu adevărat catastrofal pentru România, aceasta a fost lovită şi de un cutremur puternic, care a provocat mari pagube umane şi materiale.

Buzăul se găseşte în proximitatea zonei seismice Vrancea. Ca urmare, efectele mişcărilor telurice s-au resimţit puternic de fiecare dată. Cutremurul din 10 noiembrie 1940, ora 3,39, care a avut o magnitudine de 7,4 grade pe scara Richter, a durat 3 minute şi care s-a produs la o adâncime de 133 km a provocat mari pagube materiale în toată ţara.
În dimineaţa zilei de 10 noiembrie 1940, poliţia oraşului Buzău a trecut la identificarea pagubelor umane şi materiale. Clădirea Prefecturii avea pereţii crăpaţi şi ornamentaţiile distruse, dar nu fuseseră victime. La sediul Poliţiei au fost două tavane surpate precum şi zidăria de pe frontispiciul intrării. Pagube mai mari au fost la sediul Legiunii de Jandarmi, acesta devenind nelocuibil. La Hala de Peşte, coloana de zidărie a căzut, rănind grav două persoane, una de loc din Prahova şi alta din Costeşti. Cei doi au fost internaţi de urgenţă la spital. Hala de Carne a trebuit să fie evacuată din cauza temerilor că se va prăbuşi.
ªcoli ºi biserici cu pereþii prãbuºiþi
Pagube materiale importante au suferit clădirile şcolilor şi liceelor. Din fericire, cutremurul s-a produs la o oră în care aceste clădiri erau goale, altfel numărul victimelor ar fi fost foarte mare. La Liceul de Băieţi „Hasdeu“ au crăpat pereţii şi au căzut mari bucăţi de zidărie, iar la două săli de clasă s-au surpat tavanele. Pagube însemnate s-au produs şi la Liceul de Fete „Dr. Angelescu“. Aici 4 ornamente aflate pe acoperiş au căzut distrugând o parte din acesta. La interior mai multe săli de clasă au avut pereţii şi tavanele  prăbuşite. Liceul Industrial de Băieţi a avut pereţii crăpaţi şi un tavan distrus. Un rănit a fost la Şcoala Normală de Băieţi. Aici tavanul sălii de expoziţie a căzut peste învăţătorul Bihor, refugiat, rănindu-l la mână. Două eleve au fost rănite la Şcoala Normală de Fete din cauza dărâmării unei porţiunii dintr-un tavan. În ambele cazuri de vină au fost replicile cutremurului, în număr de peste o sută, cel mai puternic fiind înregistrat la ora 8,45.
La şcolile generale din oraş, pagubele au constat în prăbuşirea pereţilor sau a tavanelor. Stricăciuni serioase au fost înregistrate la Şcoala Nr.1 de Fete, precum şi la Şcoala Nr. 3 de Fete, fiind nevoie de închiderea lor. Cele mai afectate clădiri au fost cele ale Şcolii de Economie Casnică şi ale Liceului Particular „Petre Zaharescu“, unde au căzut aproape toţi pereţii.
Bisericile, unele fiind destul de vechi, au suferit diferite stricăciuni. La biserica „Sf. Îngeri“, au crăpat clopotniţele, precum şi toţi pereţii, fiind în pericol de a se prăbuşi. Biserica „Banu“ a suferit stricăciuni similare, dar mult mai puţin periculoase. Afectată a fost şi biserica „Sf. Nicolae“ unde pridvorul şi balconul erau pe punctul de a se prăbuşi.
Casele particulare din oraş au suferit pagube similare, pereţi crăpaţi sau tavane prăbuşite. Singura victimă a fost un copil, peste care a căzut o stivă de lemne provocându-i leziunii grave la picioare.
Consolidarea
Turnului Palatului Comunal
Pagube însemnate a suferit clădirea emblemă a Buzăului, şi anume Palatul Comunal. Cel mai afectat a fost turnul palatului. La ordinul primarului N. Ispas s-a constiuit imediat o comisie care să stabilească măsurile necesare. Această comisie a fost formată din arhitectul Alexandru Rădulescu, şeful Serviciului Tehnic din cadrul primăriei, arhitectul C.Vasiliu, arhitectul-şef al primăriei, arhitectul V.Vasiliu, care era arhitectul-şef al Prefecturii, arhitectul Gr. Grigorescu, inginerul Schumida, şeful Serviciului Tehnic al judeţului Buzău, inginerul Dumitrescu, de la acelaşi serviciu, inginerul Al. Geirgescu, directorul Societăţii Comunale de Electricitate şi locotenentul T. Ivănescu, comandantul Secţiei de Pompieri Buzău. Această comisie de specialişti întrunită în chiar dimineaţa zilei de 10 noiembrie au constatat „secţiuni orizontale şi fisuri oblice toate cu penetraţie directă din exterior în interior şi cu tendinţă de alunecare spre exterior sud-est. De la nivelul etajului trei, un metru în sus la glaful ferestrelor, trei stâlpi dintre ferestre sunt deplasaţi prin alunecarea bazei cu circa 7-8 cm spre exterior. Această alunecare poate fi continuată prin trepidaţie, presiunea vântului sau prin greutate proprie, fiind astfel un continuu pericol atât pentru clădire, cât şi pentru public.“
Concluzia acestei comisii tehnice era una radicală: „suntem de părere a se dărâma turnul Palatului Comunal până la fisură, urmând a se studia ulterior şi în limitele ce vor avea primăria, să se construiască un nou turn. Până la dărâmare să se oprească circulaţia pe porţiunea cuprinsă între strada Târgului şi Bd. I. C. Brătianu şi stradelele de la intrarea principală în Palatul Comunal“.
Era o adevărată lovitură pentru buzoieni. În condiţiile politice şi economice din acel moment dărâmare turnului şi construirea lui ulterioară erau foarte riscante. Propunerea a fost trimisă la Bucureşti, la Ministerul de Interne, Direcţia Exploatărilor Comunale. Specialiştii ministerului au considerat propunerea făcută de către comisia tehnică de la Buzău ca inacceptabilă. Ca urmare, directorul tehnic Antistescu, din cadrul Direcţia Exploatărilor Comunale, s-a deplasat la Buzău şi în urma studiului făcut a propus consolidarea turnului Palatului Comunal. Această lucrare consta în „executarea cât mai neîntârziat prin interiorul turnului primăriei a unui schelet de beton armat, compus din cinci piloni şi şase centuri ce se încastrează în zidăria veche a turnului, formând un ansamblu rezistent. Aceste lucrări au fost proiectate ca să se poată executa în timpul iernei şi prezintă marele avantaj că se pot executa în condiţii economice“.
Specialistul bucureştean întocmise planurile necesare, care includeau calculul de beton armat, planul cu dimensiunile grinzilor şi cantităţile de fier necesare. Devizul estimat era de 384.000 lei. Acest plan a fost trimis de Ministerul de Interne în data de 2 decembrie 1940 cu ordinul nr. 4321.
În paralel, inginerul constructor Luca Bugheanu, sub-director în Ministerul de Interne, între 27 noiembrie şi 4 decembrie a întocmit planurile detaliate pentru consolidarea turnului Palatului Comunal, plecând de la propunerile directorului tehnic Antistescu. Planul lui Bugheanu prevedea „să se procedeze îndată la consolidarea lui prin legarea cu cercuri metalice… şi apoi să se coasă crăpăturile prin cărămidă şi mortar de ciment sau prin injectarea de mortar de ciment după ce în prealabil se va curăţi bine crăpăturile cu aer comprimat şi apă. Cercurile metalice în timpul strângerii lor se vor încălzi cu lampă de benzină pentru ca zidăria să fie, prin contractarea lor, cât mai bine strânsă. La colţuri se vor pune corniere. Pentru ca pe viitor să nu se mai producă asemenea crăpături, chiar la cutremure, cercurile de fier se vor lega între ele prin stâlpi de beton armat, conform planului. Din cauza timpului înaintat, aceşti stâlpi de beton armat se vor executa în primăvara anului 1941, când timpul va permite. Pentru facerea legăturilor cu cercurile de fier, în punctele de trecere se vor lăsa cu ocazia fixării cercurilor metalice, mustăţi de legătură. Pentru consolidarea interioară, plafoanele dintre etaje, cari sunt de lemn, se vor executa din beton armat. Această lucrare se va executa în primăvara anului 1941.“

2 milioane lei pentru repararea Palatului şi Prefecturii

Propunerile vizau de fapt consolidarea aproape a întregului Palat Comunal, prin realizarea tavanelor din beton armat. Oricum, Ministerul de Interne nu s-a limitat doar la realizarea planului de consolidare. Încă din 15 noiembrie a trimis, prin Banca Naţională a României, suma de 2 milioane de lei, Primăriei Buzău, pentru repararea Palatului Comunal. Din această sumă, 130.000 de lei urmau să fie cedaţi Prefecturii pentru repararea clădirii în care funcţiona, afectată de asemenea de cutremur. Împlicarea atât de directă a conducerii Ministerului de Interne în consolidarea Palatului Comunal demonstrează că această clădire devenise în timp emblematică pentru întreaga ţară, nu doar pentru buzoieni.
Prof. drd. Viorel Gheorghe

Săltaţi după o impresionantă desfăşurare de forţe, la capătul unei operaţiuni declanşate în mare secret, ca să nu transpire nicio informaţie ce i-ar fi pus în alertă, membrii clanului Severin s-au trezit acuzaţi de şantaj şi cămătărie. Le-au fost confiscate autoturismele de lux, care se găsesc acum indisponibilizate cu sigiliu de sechestru în curtea Poliţiei, iar victimele pe care le ameninţau cu moartea răsuflă liniştite, deocamdată dau declaraţii de părţi vătămate în faţa procurorilor şi parcă nu le vine să creadă că au scăpat de teroarea la care au fost supuşi atâta amar de vreme.
Conform unor surse judiciare, buzoienii care au avut ghinionul să se împrumute de la cei trei şefi ai clanului: Ion Ciungu, Vasile Ciungu şi Radu Cristea, au tras o sperietură zdravănă când s-a auzit prin târg că s-a admis recursul la arestarea temuţilor interlopi. Reamintim că, în urmă cu aproximativ două săptămâni, mai exact în data de 12 august, instanţa investită de la Judecătoria Buzău a admis sesizarea Parchetului privindu-i pe cei trei inculpaţi şi a dispus arestarea preventivă a acestora, pe o perioadă de 29 de zile, începând cu orele 14,15 pentru inculpatul Cristea Radu, 17,45 pentru inculpatul Ciungu Vasile şi 15,45 pentru inculpatul Ciungu Ion. Amănunte importante, pentru că fix la aceste ore, pe 9 septembrie, vor expira mandatele şi va trebui pronunţată o prelungire a arestului preventiv, dacă nu va interveni niciun alt element de ordin juridic până atunci.
Deocamdată, în ciuda zvonurilor lansate, celor trei membri ai clanului Severin le-au fost respinse “in corpore”, ca nefondate, recursurile declarate împotriva deciziei de arestare preventivă. Au fost obligaţi şi la câte 30 lei cheltuieli judiciare către stat, sentinţă definitivă, pronunţată în şedinţă publică. Desigur, sumele cheltuite la recurs însemnau chiar un mizilic pentru potenţii cămătari ai Buzăului, astfel că familia lui Ion Ciungu, în vârstă de 50 de ani, mai cunoscut ca “Severin”, a formulat prin avocat cerere de liberare provizorie pe cauţiune (conform articolului 160 indice 4, Cod de Procedură penală). Cauţiunea a fost stabilită la 40.000 lei, adică la 400 milioane în bani vechi, preţul unei maşini bunicele, însă n-a reprezentat nicio problemă pentru membrii clanului să depună această sumă la dispoziţia instanţei. Totuşi, probabil având în vedere gradul de pericol social al infracţiunilor comise şi posibilitatea de a exercita, în libertate, presiuni asupra victimelor şi martorilor, instanţa a respins cererea de liberare pe cauţiune formulată de inculpatul Ion Ciungu şi a dispus restituirea cauţiunii în cuantum de 40.000 lei, consemnată la o unitate bancară.
În concluzie, deocamdată cămătarii rămân după gratii, la adresa celor trei buzoieni, tată şi doi dintre fiii săi, cunoscuţi în lumea interlopă locală, instrumentându-se în prezent rechizitoriul de trimitere în judecată sub acuzaţiile că au dat bani cu camătă unor administratori de firme cărora, ulterior, le cereau dobânzi împovărătoare. Cei care nu reuşeau să achite sumele erau bătuţi, şantajaţi şi ameninţaţi cu moartea. Până în acest moment, împotriva celor trei au depus plângeri penale mai mulţi oameni de afaceri, valoarea împrumuturilor acordate acestora fiind estimată la aproximativ 500.000 de euro.
Dan Dinu