O legendă a aviaţiei române, la CAMPUS TV

Pe aerodromul Buzău, la memorialul de paraşutism dedicat generalului Grigore Baştan, a fost prezentă şi o legendă a aviaţiei române, prima femeie pilot brevetată după cel de-al doilea război mondial, Ruxanda Agache Miheş. La aproape 84 de ani, fostul pilot era la fel de pasionat de zbor, privind cu jind la acrobaţiile din înaltul cerului. Visul ei – ne-a mărturisit – ar fi să zboare din nou: „Mi-a intrat zborul în suflet, în sânge, aşa ceva nu se uită. Visez să mi se mai dea comenzile încă o dată“. A acceptat invitaţia în studioul CAMPUS TV, dornică să rememoreze zborurile, reuşitele şi peripeţiile a peste 20 de ani de pilotaj.

A zburat mai bine de 20 de ani şi a pilotat 24 de tipuri de avioane, acumulând 8.620 de ore de zbor şi circa 26.000 de aterizări. A trecut prin emoţiile a 17 aterizări forţate, din care a scăpat teafără, evitând impactul fatal, atât pentru ea, cât şi pentru cei aflaţi la sol. A pus manşa în mâna a peste 200 de piloţi şi a salvat multe vieţi, pe când lucra în aviaţia sanitară, un fel de SMURD actual.
Un vis născut în copilărie

S-a născut la 25 decembrie 1927, într-o familie săracă din comuna Băseşti, judeţul Fălciu, acum Viişoara de Bârlad. Cam din 1935, peste satul ei au început să zboare avioanele, decolau de pe aeroportul din Bârlad. Le privea fascinată şi în sufletul ei a încolţit un vis. „În clasa a patra, ne-a întrebat învăţătoarea: Ce vreţi voi să vă faceţi? Unul zicea notar, altul, croitor, plugar. Eu am zis: Aviatoare vreau să fiu, doamna învăţătoare! Au început toţi să râdă, băteau copiii cu picioarele în duşumele şi mă arătau cu degetul. M-am făcut mică în scaun de ruşine“. Copil de oameni săraci, nimeni nu înţelegea cum ar putea să reuşească. În plus, era şi fată. Umilinţa trăită la acea vârstă, octogenara nu o uită nici acum. A avut satisfacţia să treacă în zbor pe deasupra satului natal, salutând din aripi, să vadă bine cei de jos cine este la manşă.
Cum „glasul de motor era o muzică plăcută“ şi dorul de înălţime nu îi dădea pace, a perseverat şi a reuşit să plece la oraş, să-şi continue studiile la liceu: „Pentru că am fost bolnavă de friguri, mergeam des la infirmieria satului. Doctorul m-a văzut bună la învăţătură, dar săracă, aşa că a convins-o pe mama să mă lase să mă ducă la Iaşi. Am stat la internat, am dat diferenţe şi am intrat la liceu, întâi la Iaşi, apoi la Galaţi. Acolo am întrebat nişte aviatori întâlniţi pe stradă, cum pot şi eu să mă fac aviatoare. Mi-au spus că numai la Bucureşti. Acolo se deschidea şcoala de pilotaj, prin Direcţia Aviaţiei Civile“.
A reuşit să se înscrie şi a urmat cursurile teoretice care se ţineau la Polizu. În luna mai a anului 1948 a început instruirea de zbor. Nu i-a fost uşor. A avut mari probleme cu aterizarea, instructorul ei, pilot de vânătoare, nefiind un as al pedagogiei. Norocul ei că într-o zi instructorul a întârziat şi a zburat cu comandantul şcolii: „E greu cu aterizările, când nu ştii unde să te uiţi, sub ce unghi. Comandantul Haralambie Răducanu m-a învăţat. Când m-a lăsat singură la comandă, aşa aterizare fină am făcut! Am fost brevetată, am primit şi botezul aerului – am fost aruncată peste o claie de ciulini, adică aşa cum te fereşti de ciulini, aşa să te fereşti şi de pământ. Eram singura fată. Toţi băieţii au plecat apoi la şcoli militare. Am vrut şi eu să mă fac pilot de vânătoare, dar mi-au spus că nu se poate, sunt fată. Am fost angajată în Aviaţia Civilă“.

„Am văzut moartea cu ochii“

Cariera de pilot a început-o în 1949. Până în 1959 a fost instructor de zbor, învăţându-i tainele pilotajului pe alţii, peste 200 de elevi în total. Apoi, până în 1966 a fost pilot în aviaţia sanitară, iar până în 1972 a lucrat în aviaţia utilitară.
A avut 16 aterizări forţate şi o dată s-a răsturnat cu avionul, dar a scăpat cu bine de fiecare dată, şi nu uită să-i mulţumească lui Dumnezeu pentru că a avut grijă, atât de ea, cât şi de pasageri şi de cei aflaţi la sol. Două întâmplări le-a rememorat fosta aviatoare. Prima a avut loc pe când lucra în aviaţa sanitară şi trebuia să transporte urgent sângele necesar unei femei care intra în operaţie de cezariană.
„Odată, la Marghita, am văzut moartea cu ochii. Eram la paraşutare de sânge, cu un IAR 813, cu asistentă medicală. Am lansat paraşuta. Avionul avea punct de aterizare pe spate, nu ca acum, şi o suspantă s-a prins de un pinten al dispozitivului. Am intrat în picaj. Noroc că luasem înălţime mai mare, eram la 200 de metri. Dârdâia avionul ducându-se spre pământ. Unde mă prăbuşeam? În mijlocul unei garnizoane, la graniţa româno – maghiară, peste cantinierele şi soldaţii care aşteptau cina. Avionul nu răspundea la comenzi. Noroc că asistenta care mă însoţea nu a ţipat, nu m-a prins de mâini. Aveam manşa împinsă pentru cabraj, aşa că am băgat motorul în plin cu atâta duşmănie, că am vrut să mor decât să rămân handicapată! A fost un noroc că atunci s-a sfâşiat paraşuta, avionul s-a redresat şi am trecut printre doi plopi, unul vrede, şi altul uscat. Am ajuns dintr-un foc la 150 metri şi m-am dus spre aerodromul din Oradea. Când am aterizat veneau oamenii în fugă spre noi: rămăsese agăţată o bucată mare de paraşută de coada avionului. Am luat legătura de urgenţă cu spitalul şi am aflat că sângele ajunsese la timp şi femeia era deja în operaţie. Dacă ar fi să-mi fac un steag personal, aş pune prima culoare verdele plopului, apoi albastrul cerului şi culoarea bej a plopului uscat“, rememorează Ruxanda Agache.

Aterizare forţată lângă Piteşti

Tot la un pas de moarte a fost şi la Geamăna, lângă aerodromul de la Piteşti, unde s-a răsturnat cu avionul. „Plouase timp de trei săptămâni prin luna iunie, apoi, când vremea s-a îndreptat, au fost scoase avioanele din hangar. Eram instructoare de zbor şi înainte să plec cu elevii, am făcut un zbor tehnic, cu mecanicul, o încercare de avion şi motor, cu un IAR 813.  Eram echipată şi cu paraşută. Cea mai periculoasă pană de motor este cea la urcare. Şi chiar când decolam, la vreo 50 – 60 de metri înălţime, a început motorul să dea întreruperi. În jur erau stejari seculari, râpe şi case. Cu puţin am reuşit să trec de coama unei case. Am aterizat pe un teren cu porumb. Roţile avionului s-au înfipt în pământul moale. M-am dat peste cap, adică am capotat. Eram legată cu centuri, plus paraşuta. Nu am putut să ies din avionul care ajunsese cu roţile în aer. Nu am ajuns să tai contactul şi peste mine se scurgea benzină. Puteam să iau foc. Erau zorii zilei, pe la patru şi jumătate. Înainte să ajungă la noi cei de la aerodrom, au venit oamenii din sat şi preotul. Au ridicat avionul ca să pot ieşi“.
De ce era să moară? Din cauza uleiului de proastă calitate: „Sovieticii luau uleiul bun, iar noi zburam cu uleiuri regenerate, amestecate. Pe atunci erau foarte multe aterizări forţate“.

O viaţă pentru zbor

Ruxanda Agache şi-a închinat viaţa marii ei iubiri, zborul, pilotajul. Nu a dorit copii, pentru că „nu poţi să fii concentrată sus, în văzduh, mai ales instruind elevi, dacă îţi fuge gândul spre pământ. Am avut un bărbat bun, care m-a înţeles. Voia copii, dar eu pierdeam zborul, dragostea vieţii mele“. Soţul, fost planorist, a murit într-un accident de maşină.
Cariera de pilot i-a fost curmată prematur, în 1972, de „un ticălos de securist“. „M-au dat afară din aviaţie pe motiv că el i-a informat că voi evada din România. Sunt bun pilot şi voi zbura cu avionul la rasul pământului, să nu fiu detectată de radar. Nu mă gândeam la aşa ceva. Cum să fug şi să-i fac rău fratelui meu, care lucra tot la Securitate“.
Mândria de a fi româncă, aviatoare, răzbate din vorbele Ruxandei Agache: „Mult îmi iubesc ţara, sunt fiică de răzeş moldovean şi mă mândresc cu originea mea. Am 26.000 de aterizări – în aviaţia utilitară, la 4 – 5 minute aterizezi, încarci avionul şi pleci din nou – şi aş dori să verifice cineva dacă în toată Europa mai este o aviatoare cu atâtea aterizări la activ!“

A consemnat Adela Aldea

Melodiile sale au fermecat publicul în anii 80 – 90

Născut într-o familie de oameni simpli de ţărani din satul Smârdan, judeţul Buzău, Costel Geambaşu a făcut istorie în anii 80 cu melodiile sale. „Cenuşăreasa“, „Trenul Vieţii“, „Ai apărut în calea mea“ erau hiturile acelei epoci şi nu era petrecere la care să nu se audă acordurile pieselor sale, înregistrate pe bandă magnetică. Artişti celebri i-au preluat melodiile şi se bucură de succes, în timp ce buzoianul Geambaşu este de ceva timp într-un con de umbră, cântând la nunţi şi în restaurante. Recent, artistul şi-a depănat amintirile şi a împărtăşit câteva dintre proiectele sale, în emisiunea Impakt în Campus, realizată de Auraş Tereacă.

Costel Geambaşu are calificarea de lăcătuş mecanic, a fost şi angajat al Uzinei Mecanice, dar profesie i-a fost mereu muzica. La Şcoala de muzică a terminat percuţia şi mult timp a fost baterist. Una dintre cele mai frumoase amintiri sunt legate de câştigarea concursului organizat la Casa de Cultură, la înfiinţarea Teatrului de Estradă: „L-am luat cu brio şi de atunci numai în cultură am activat, din cinci în cinci ani dădeam atestatul, în faţa comisiei din Bucureşti“.
Vocea sa, cu un timbru inconfundabil, şi-a pus-o în valoare mai târziu, la sfatul lui Gil Dobrică: „Eram împreună pe litoral, eu cu formaţia mea, Odeon, Gil Dobrică, George Nicolescu, mai venea din când în când şi Mirabela Dauer. La un pahar de vin la restaurant, după program, Gil Dobrică   mi-a zis: Bagă-te cu vocea, lasă tobele!. Din 87 am racolat un toboşar nou şi eu am trecut numai ca solist. Era şi mai uşor, interacţionam altfel cu publicul“.

Succes cu trupa Odeon
„A fost o formaţie Odeon, când eram eu tânăr – rememorează Costel Geambaşu începuturile formaţiei – dar s-au despărţit, membrii au fugit prin Germania. Dacă ei s-au desfiinţat, mi-a plăcut numele şi am mers eu cu el mai departe. Chitaristul formaţiei, Costel Petrescu Bujavercă, care acum este în Germania, o să se întoarcă în ţară, să refacem trupa. A spus că vrea şi el să mai vadă mireasă la noi“.
Pe vremuri, când Costel Geambaşu şi trupa Odeon dădeau concerte, se umpleau căminele culturale, iar casetele cu înregistrările melodiilor lor se ascultau din Timişoara până la Cluj şi Constanţa. „A fost un moment, o explozie cu Trenul Vieţii, Cenuşăreasa, Ai apărut în calea mea, Pentru tine, fată. Se asculta în toată ţara. Nu am profitat noi de asta, dar toată lumea cumpăra casete şi a fost de fapt o reclamă“.
O căutare pe internet a numelui solistului şi formaţiei sale generează zeci de adrese de unde eşti invitat să descarci muzica lor, semn că nici acum nu se îmbogăţesc de pe urma melodiilor compuse, iar categoria în care sunt încardaţi este cea a maneliştilor, după cum postează Wikipedia: „ Odeon a fost o formaţie românească de manele, înfiinţată în anii 1980 la Buzău. Alături de Azur şi Generic, este unul dintre primele grupuri care au contribuit la apariţia muzicii de manele, folosind ca sursă de inspiraţie muzica pop din ţările balcanice“.
Dar Costel Geambaşu nu se consideră manelist, din contră: „E un gen de muzică care prea a copleşit lumea. Acum, mult tineret a început să se întoarcă spre muzica veche de petrecere, iar copiii prietenilor vin şi îmi cer înregistrări cu melodiile mele. Nu la multă lume plac manelele, sau dacă este o petrecere, cânţi o turcească, o grecească, cu ritm. N-aş avea nimic cu maneliştii. Eu am repertoriul meu. Cânt şi muzică arăbească, turcească, dar nu cu versuri gen manele“. În curând, Costel Geambaşu va scoate pe piaţă un CD cu piese noi. Încă mai compune şi, în total, chiar dacă nu ştie numărul pieselor compuse de-a lungul timpului, declară răspicat că sunt cel puţin 10 ore de muzică.
Amintiri din anii de glorie
„Am dus-o bine. Am fost secretar UTC, aveam intrare peste tot. Şi acum mă descurc, dar nu ca atunci. Revoluţia m-a prins la Restaurantul Militar Buzău (RMB) şi două săptămâni, cu băieţii ospătari, acolo am stat, că era zarvă mare“
Probleme cu cenzura nu a avut, totuşi…: „Odată vreo doi prieteni mi-au zis că s-ar putea să mă caute Securitatea, că auziseră la Europa Liberă, că vorbiseră de mine, cea mai tare trupă, a lui Costel geambaşu, cântă pe litoral. Am avut noroc, nu s-a întâmplat nimic“.
„Am păţit şi lucruri mai rele: vreo două săptămâni nu am cântat, pentru că mi-au luat atestatul din cauza câtorva melodii, au interpretat că fac instigaţie. Aveam o melodie cu Tom Degeţel şi să vedeţi, ziceau că este vorba despre Nicolae Ceauşescu, mic de statură. Am explicat la Cultură, am primit atestatul“. Versurile nu  i-au fost cenzurate, că „aveam şi noi o atenţie, acolo, şi o luau pe altă stradă, ne lăsau pe noi în pace, adică“.
A cântat la multe nunţi şi petreceri şi este la mare căutare şi acum. De când se iese din post, nu mai are week-end-uri libere. Atunci cânta pentru prim-secretari şi şefi din partid, şi acum este solicitat de nume cunoscute ale Buzăului.
„O să cânt cât o să vrea Domnul“, spune Costel Geam­başu, care mai mărturiseşte şi ce face „ca să alunece glasul“: „Beau ceai, la sticlă de 750 gra­me, şi pe sticlă scrie Stalins­kaia“. Ar mai fi un obicei: una mică, înaintea unui program, care te stimulează şi te scapă de trac. Aşa s-a întâmplat şi când în anii 90, la un spectacol la Sala Polivalentă din Bucureşti, Odeon a cântat în faţa a 6-7000 de spectatori: „Până şi basistul Tică David, care nu punea alcool în gură a băut atunci, da, ca să prindă curaj“.

Bogăţie măsurată în copii

La aproape 60 de ani, Costel Geambaşu este căsătorit, are cinci copii – 3 băieţi şi două fete. În afară de mezinul încă pe băncile şcolii, restul, spune artistul, sunt aranjaţi, la casele lor.
„N-am fost niciodată bogat. Dacă am avut bani, mi-am aranjat copiii în primul rând, să aibă tot ce le trebuie. Acum sunt mari, se descurcă. Cel mic are aptitudini mari. O să-l dau la pian că are înclinaţii pentru alt gen de muzică“.
Casa o are la Smârdan, lângă gospădăria mamei sale. Acolo se retrage la linişte, sătul de cât zgomot şi fum are parte în rest.
Este microbist şi întotdeauna a ţinut cu Rapidul, fiind legat de Rică Răducanu, familia Lupescu. Aurelian Andreescu şi Tom Jones sunt cântăreţii care îi plac, iar dintre tinerele voci, o remarcă pe Andra.
Cel mai bun manelist este Adrian, cu care a şi cântat la o nuntă la Ploieşti.
Melodiile sale de suflet sunt „Trenul vieţii“ şi „Sunt un simplu muritor“ şi, în concluzie, a declarat Costel Geambaşu: „Povestea vieţii mele este spusă de versurile cântecelor compuse de mine“.

(A consemnat Adela Aldea)

Bătrânii satelor le spun nepoţilor că viaţa curgea altfel în tinereţea lor. Nostalgia altor timpuri le răzbate în voce, când vorbesc despre cum munceau, dar şi cum se distrau în tinereţe, adică undeva acum mai bine de 50 – 60 de ani, iar poveştile se întorc şi mai mult în timp, când îşi aduc aminte de obiceiurile păstrate de la părinţii şi chiar bunicii lor. În cele ce urmează sunt relatate crâmpeie dintr-o istorie a satelor comunei Lopătari, într-un re­portaj despre tradiţiile de pe Valea Slănicului. Reporterii Campus au fost însoţiţi în periplul lor de învăţătorul Ion Zota, cunoscut  pentru munca de o viaţă dedicată conservării folclorului local. La poarta lopătărenilor ne-am oprit într-o zi însorită de primăvară, când gospodarii se pregăteau să întâmpine Paştele. Prilej să ne vorbească despre cum erau sărbătorile de pe vremuri, când şi munca era mai grea, dar şi bucuria sărbătorilor era parcă alta, mai curată, mai deplină.

La Lopătari, tradiţiile sunt încă la loc de cinste. Amintirea le este păstrată de câţiva oameni de suflet, care încearcă să transmită tinerelor generaţii dragostea pentru specificul satelor de pe Valea Slănicului, de la meşteşuguri şi până la dans şi cântec.

Moara şi fierăstrăul de apă, în gospodăria meşterului Bâscenel
Prima oprire a fost în gospodăria meşterului Costică Bâscenel, cioplitor şi sculptor în lemn şi piatră. „Mi-a plăcut orice fel de meserie şi am avut ambiţie şi am învăţat, îşi începe povestea bătrânul. Am lucrat şi pălării, şi căruţe, şi la fierărie. Sculptura am început-o mai în etate. Primul l-am făcut pe Eminescu, după un almanah, apoi pe Cuza. Am mai cioplit fluiere, am vrut să fac şi o vioară, dar nu am mai avut timp, că au venit necazurile peste mine“. Din mâinile sale au ieşit o moară în miniatură şi un fierăstrău, care acum sunt material didactic pentru tinerii de la şcolile din comună. Acum nu mai sunt mori şi fierăstraie de apă în Lopătari. Oamenii cumpără mălaiul de la magazin, lemnul îl duc la gater, aşa că învăţătorul Ion Zota îi ia pe copii până la casa lui nea Costică Bâscenel, aşa cum s-a întâmplat şi în ziua vizitei noastre, şi meşterul le explică „pe viu“ cum se măcina odată, el fiind cel mai priceput la construirea morilor de apă. cei mici au văzut cum se urca cu sacul în „podul pietrelor“, apoi porumbul era pus în coş, se ridica frâna şi pietrele porneau să macine, iar mălaiul să curgă în chişcoi.
Într-o vreme în care nu se inventase cuvântul ecologie, muntenii Buzăului foloseau energia verde, care nu costa nimic, pentru traiul zilnic, i-a atenţionat pe elevi învăţătorul Zota.
Bogăţia lopătărenilor şi sursa lor de existenţă este dintotdeauna lemnul. Altădată, buştenii erau duşi la fierăstraiele acţionate de forţa apei. O asemenea construcţie în miniatură le-a arătat copiilor Bâscenel. Am auzit cuvinte parcă într-o limbă străină nouă: „intra apa pe curcaie şi curgea pe domniţe, să umple hudubaia, prinsă în juguri. Când se umplea hudubaia cu apă, se ridica stavila şi apa curgea pe târcol şi mergea fierăstrăul de parcă era electric“.

Învăţătorul Ion Zota regretă că nu mai există aşa ceva acum în Lopătari: „S-a încercat acum câţiva ani, au vrut nişte fraţi să construiască o astfel de instalaţie, dar este costisitor, trebuie un lac unde să se strângă apa, iar apa noastră fiind cam furioasă, strică mereu lacul“.

Meşterii fierari, tot mai puţini
La mare căutare printre lopătăreni este fierarul. Dacă în anii CAP-ului în sate dacă mai erau 20 de perechi de boi, acum sunt aproape 180. Oamenii s-au întors spre lucrul pământului, cresc din nou multe animale în gospodării. Inexplicabil, a scăzut numărul celor care ştiu să potcovească, să facă un topor, să repare o căruţă. Dumitru Blidaru are 65 de ani, trăieşte în satul Pestriţu şi este unul dintre ultimii meşteri fierari din comună. Când am intrat în fierărie, meşterul, ajutat de nevasta care îi este „mâna dreaptă“ şi loveşte fierul încins cu atâta putere că nu-şi arată vârsta destul de înaintată, se tocmea cu un client. Mai bine zis îl punea pe „lista de aşteptare“, atât de multe comenzi avea, făcea şi potcoave, şi topoare, sfredele, ţapine.
„Meseria se fură. Mai rar găseşti un profesor să explice cum se face fierăria. Eu am furat-o de la unul, nea Ion Tulin, fost fierar în Lopătari. Eu lucram cu boii şi după ce dejugam, mă duceam la el să-i ajut, dar cu ochii eram pe ce făcea el. Făcea topoare, cioflingi… I-am spus că vreau să mă iau de meserie şi m-a ajutat. Am cumpărat ce mi-a trebuit şi aşa am început“.
La fel i-ar fi învăţat la rândul lui pe alţii, fără plată, dar… „Nu am avut pe cine. Au venit, s-au uitat, au plecat. Nu le-a plăcut meseria celor tineri. Au zis că este o meserie mizerabilă“. Totuşi, unul dintre băieţii fierarului, văzând că îi îmbătrânesc părinţii şi moare afacerea, „s-a luat de meserie“.
Adevăraţii cunoscători vor şti mereu să aprecieze o grindă făcută cu toporul şi o va prefera uneia tăiată în gater. De ce, explică didactic învăţătorul Ion Zota: „Este mai trainică grinda făcută din topor, pentru că este făcută pe fibra ei şi este foarte flexibilă, pe când cea din gater se frânge uşor“.

Bucuria petrecerilor
Bătrânii şi meşterii satului păstrează vie şi amintirea sărbătorilor de altădată. Costică Bâscenel ne spune: „Îmi plăcea să ies la horă, dădeam bal. La mine veneau lăutari de la Cândeşti sâmbăta seara, se trăgeau şi tinerii din satele vecine, că aveam muzică bună, şi ieşeau şi bani“. Cum anume, ne explică meşterul în lemn: „Vindeam ilustraţii (cărţi poştale – n.r.), le cumpărau băieţii şi scriau pe ea numele fetei pentru care aveau prietenie. Cea care primea cele mai multe ilustraţii era regina balului“.
O piatră de hotar, mai veche decât Carpaţii, ne spune învăţătorul Zota, este punctul de întâlnire al tinerilor dornici de petrecere: „Semnul de hotar mai este denumit şi Bolovanul Greului. Aici se întâlnesc hotarele dintre comunele Chilii, Brăeşti (înainte numită Goideşti) şi comuna Lopătari. Era un indicator al traseelor numai de oamenii locului cunoscute. Aici veneau tinerii din satele vecine, pe cărări şi se adunau la hora satului“.
Şi nevasta fierarului, Lenuţa Blidaru, îşi aminteşte cum juca la horă sau la bal: „Nu discotecă, aşa ca azi. Plecam noaptea, îmbrăcate în costum tradiţional, cu felinarul, însoţite de părinţi, pe cărare. Mergeam mult şi ne încălţam cu cizmele numai când ajungeam la Căminul Cultural. La 10 începea balul şi se strica la 3 dimineaţa“. Licitaţia desemna regina balului, iar „băiatul care plătea mai mult o lua la dans, singuri, şi tot Căminul Cultural se uita la ei“. Şi alte amintiri, despre regulile unui trai mai aspru decât în ziua de azi, în care fiecare membru al familiei îşi ştia şi respecta îndatoririle în gospodărie: „Şi vai de fata care a doua zi, atunci când se lumina de ziuă nu era pe linia grajdurilor, să hrănească animalele, că nu mai era lăsată la dans!“.

Dulapul – distracţia de sărbători

Pe lângă dans, mai era ceva care dădea culoare locală sărbătorii şi bucura copiii, şi nu numai, şi anume DULAPUL, cea mai dorită şi mai rară distracţie. Aşa numeau lopătărenii scrânciobul care se ridica în curtea câte unui gospodar înainte de Paşti. Se tocmeau meşterii care lucrau din lemn construcţia cu patru leagăne duble, fixate pe un butuc rotitor care se învârte şi se balansează, dar nu în plan orizontal, ca la căluşei, ci în plan vertical. Doi bărbaţi puternici puneau în mişcare dulapul, plătiţi de cei dornici de distracţie.
De Paşti, plata se făcea şi în ouă roşii, dar Elena Moroianu îşi aminteşte că spre seară, când se terminau şi banii şi ouăle roşii, copiii furau ouăle din cuibar şi le dădeau ca plata la scrânciob.
La Lopătari, Dulap s-a mai făcut până prin anii 60, deoarece lemn pentru construirea unui alt scrânciob nu se mai găsea după naţionalizarea pădurilor.

Pregătiri de horă

La război, ia se ţesea în mare secret

Pentru a afla mai multe despre folclorul din zonă, învăţătorul Ion Zota ne-a condus apoi la casa celei care i-a fost, după cum a mărturisit, un exemplu în viaţă şi în cariera didactică. Învăţătoarea Elena Moroianu a pregătit generaţii de copii din Lopătari şi Luncile, acolo unde şi-a început cariera. I-a învăţat nu numai carte, dar şi cum să păstreze tradiţiile satului, cântecul şi dansul popular. Poate doamnei învăţătoare i se datorează faptul că acum copiii lopătărenilor cântă în ansamblurile şcolare, cunoscut fiind mai ales „Slănicul“, şi poartă cu mândrie costumele populare, unele transmise de la mame şi bunici.
Elena Moroianu a vorbit pentru început despre un mare eveniment al comunei, hora şi balul care aveau loc în a doua zi de Paşti: „Hora se organiza de către cârciumari, pentru că ei, cu această ocazie, aveau şi vad. Erau mai multe cârciumi în sat, fiecare avea tinerii ei, în funcţie de poziţia socială a părinţilor. Fetele se pregăteau pentru a ieşi la horă şi a intra astfel în rândul celor bune de măritiş. Ele veneau însoţile de prietene, rude, le iniţiau în jocul popular. Horele începeau timid, cu jocuri mai simple, se făcea încălzirea, cum se spune. Apoi începeau jocurile specifice, care se mai practică şi azi la nunţi. Avem foarte multe jocuri: bătrâneşti, pe perechi, pe cârlige, hora mare, sârba, jocuri de copii. Aceste jocuri erau conduse de anumiţi tineri, cu talent, care se lăsau purtaţi de muzică“.
Fetele se pregăteau pentru horă încă din iarnă, se înnoiau şi îşi făceau ie special pentru acest eveniment. „Fetele intrau în război (războiul de ţesut – n.r.) şi realizau cele mai frumoase ii, personalizate. În afară de modelele tradiţionale, cele cunoscute din străbuni, veneau cu elemente de noutate. Lucrau pe ascuns, să nu vadă ia vecinele, prietenele, dacă se întâmpla aşa ceva, stricau tot“, spune Ion Zota. Elena Moroianu îşi aminteşte că unele lucrau două ii concomitent, una era ca surpriză, iar pe una o cunoşteau şi prietenele.
Un alt obicei, care se practică şi acum, este „să se meargă pe cinste“: „Finii, tinerii căsătoriţi merg la naşi şi se fac schimburi de cadouri“.
Lăutari din alte comune veneau de sărbători la Lopătari: „Era un moment de sărbătoare. Acum suntem prinşi în vârtejul evenimentelor şi nu ne mai bucurăm. Paştele venea cu adevărat atunci, ne făcea mai buni, mai curaţi“, este regretul Elenei Moroianu.

Comorile din lada de zestre

Altădată, la zi de sărbătoare, toată lumea era îmbrăcată în costumul popular, care este şi azi la mare preţuire printre localnici. „Bunicii din partea mamei au purtat până la moarte costumul popular“, ne spune Elena Moroianu, iar scrinurile şi lăzile de zestre ale lopătărencelor adăpostesc comori cu o valoare spirituală inestimabilă, preţuită în bani grei de muzeele sau colecţionarii din străinătate. Fierăriţa Lenuţa Blidaru lucrează încă la război şi ţese ii şi ştergare. Pe unele le dă nepoţilor, care se mândresc cu ele la festivalurile folclorice, pe altele le cumpără austriecii, de exemplu. Straturi, straturi, ni se dezvăluie pânze fine, de borangic, ţesute şi cusute cu migală. Unele au fost făcute în tinereţea femeii, altele au fost ale mamei, ale bunicii…
„Eram apreciaţi noi, lopătărenii, că veneam la evenimente, festivaluri, în costumele proprii, relatează învăţătoarea Elena Moroianu, care a condus ansamblurile folclorice din comună şi a adunat de-a lungul carierei multe distincţii. Nu era un şablon, toată lumea cu aceeaşi ie, sau fotă, ci fiecare în costumul creat de el, personalizat. Creatorul popular, având înclinaţie către frumos, îmbina elementul geometric, sobru, cu cel floral“.
În colecţia Elenei Moroianu sunt costume de mare valoare, unele moştenite, altele cumpărate. Unele piese au valoare muzeală, precum ia în stil mocănesc, solicitată de două ori de Muzeul Satului şi premiată.

A consemnat Adela Aldea

Cântărețul de muzică de petrecere își va continua cariera: va compune noi melodii și va onora invitațiile la nunți

După aproape 10 ani în care a locuit în Spania, cunoscutul cântăreţ de muzică de petrecere, buzoianul Cezărică s-a întors recent în România. Săptămâna aceasta, invitat la emisiunea Impakt în Campus, realizată de Auraş Tereacă, Cezărică a depănat, în premieră, povestea vieţii sale de artist. Cezărică, prin muzica sa, a bucurat urechea şi sufletul generaţiilor mature, perioada sa de maxim succes fiind în anii 80, începutul anilor 90.

A colindat ţara cu formaţia sa, interpretând pe atunci muzică uşoară, încă din anii 1960. Timbrul vocii, priza la public   l-au făcut repede remarcat, aşa că a început să fie întrebat dacă nu ar aborda şi alte genuri, mai de petrecere. Aşa a ajuns să cânte muzică de petrecere, la nunţi, botezuri, diverse chefuri. I se dusese faima şi de abia mai avea câte o zi – două liberă pe săptămână.
„Sărbătorile în strãinătate sunt foarte triste“
Elementul hotărâtor care l-a determinat să plece din ţară a fost ofensiva manelelor: „A fost o perioadă când noi, cântăreţii de muzică populară, de petrecere, intrasem într-un con de umbră din cauza maneliştilor şi atunci am zis să plec. Nu sunt împotriva manelelor, şi mie îmi plac câteva, şi eu cânt dacă e nevoie, dar au fost atât de influenţi pe piaţă, încât m-am simţit puţin umbrit“. După aproape zece ani, în ciuda unui trai bun în Spania, dorul de casă şi de prieteni l-a adus definitiv pe meleagurile natale. „Mi-a fost dor de toată lumea, mărturiseşte Cezărică, de prieteni, de colegii cu care am cântat. Sărbătorile sunt triste în străinătate, nu sunt ca la noi, în România, sunt monotone. Aveam puţini români prin preajmă şi nu aveau farmec“.
Tatăl l-ar fi vrut avocat
Pentru telespectatorii CAMPUS, Cezărică şi-a povestit experienţele, de pe băncile şcolii şi până la cum era viaţa de artist în timpul comunismului.
„Sunt din Vadu Paşii, mi-a plăcut muzica de mic. Prin clasa a II-a am dat examen la Liceul de Muzică, am intrat la vioară, la clasa profesorului Gheorghe Petrescu, care era şi avocat pe vremea aceea“. Legat de avocatură, maestrul a dezvăluit că tatăl său a ţinut să-l facă avocat, dar aţa l-a tras înspre lăutărie: „Tatăl meu era înnebunit, voia să mă facă avocat. El a fost muncitor, întâi în petrol, apoi la Sârmă, mama – coafeză şi i-ar fi plăcut foarte mult să mă fac avocat. L-am dezamăgit într-un fel, când i-am spus că îmi place muzica. Îmi spunea că nu îi place să mă fac lăutar şi culmea, de lăutărie am avut parte“. Supărarea tatălui a trecut peste ani, spune Cezărică, atunci când şi-a văzut băiatul pe scenă, interpret de succes, şi a înţeles că acolo este viaţa lui.
A trecut de la vioară, tobe, acordeon, orgă până la muzica lăutărească

Cinci ani a studiat vioara la Liceul de Muzică, dar şi-a dat seama că nu are chemare pentru acest instrument şi a dat examen pentru percuţie, la tobe, la Teatrul Ploieşti, unde funcţiona Şcoala Populară de Artă. Mulţi ani apoi a activat ca toboşar la o formaţie de estradă din Moreni, sub bagheta dirijorului şi pianistului Radu Paul, fiul directorului Filarmonicii de Stat, Radu Palade. „De la el am învăţat foarte multe şi în secret îi mai oboseam pianul, fără să ştie, că nu ne dădea voie. Odată m-a prins, i-a plăcut ce voiam să fac, m-a iniţiat şi aşa am prins gustul pianului. Nu aveam bani să cumpăr unul şi m-am mulţimit cu un acordeon. Aşa a început să-mi placă muzica lăutărească“.
Propulsat de Cenaclul Flacăra

Avea 17 ani când a revenit în Buzău, a cântat la nunţi cu acordeonul până a strâns bani să-şi cumpere o orgă, în mare vogă atunci, în jurul anului 1967. Şi-a înjghebat o formaţie, cu alţi tineri din Buzău. Cu acea trupă a câştigat premii la diverse festivaluri din ţară, în acea perioadă interpretând muzică uşoară. A fost angajat la „Fabrica de Geamuri“, unde era „scos din producţie“, fiind instructor cultural şi ocupându-se de muzică. Apoi a ajuns la Casa de Cultură Municipală şi avea spectacole în toată ţara cu formaţia sa. „Aşa am ajuns să fiu cunoscut de Adrian Păunescu, reia Cezărică  firul povestirii. Am cântat la vreo două spectacole pe stadion şi încet, încet lumea m-a cunoscut, oamenii au venit la mine şi m-au întrebat dacă abordez şi alte genuri, mai de petrecere. De atunci am fost foarte solicitat pentru nunţi“.

Securitatea îi cenzura textele

Cum a fost viaţa sa de artist în comunism? La această întrebare maestrul Cezărică a devenit nostalgic, mai ales că el consideră că România nu a evoluat la capitolul artă şi cultură în aceşti ultimi ani. „Mai eram şi cenzuraţi, şi criticaţi, dar asta nu era un lucru rău, pentru mine chiar a fost un lucru bun. Cenzură în ce sens: se umbla un pic la texte, să nu aibă tentă politică, să nu fie licenţioase“. Din acest punct de vedere, nu a avut niciodată probleme, pentru că a fost ponderat şi în muzică, la fel ca în tot ce a făcut în viaţă. „Azi, vedeţi ce se cântă, nu mai avem nici măcar autocenzură, nici bun simţ. Se dă frâu liber la nişte texte de care uneori roşeşte şi hârtia. Pe atunci, o melodie nu putea fi lansată fără să fie trecută în registrul de melodii aprobat de Comitetul de Cultură şi Educaţie Socialistă. În caz contrar se putea face şi puşcărie“ povesteşte Cezărică. Tot pe atunci lăutarii erau impozitaţi: „Se plătea o cotă la Fisc, pentru nunţi, petreceri. Când mă chemau la Circa Financiară mă mai rugau să-i trec pe hârtie şi pe alţii care mai cântau“. Adică era rugat să-şi toarne colegii, mai puţin dispuşi să-şi declare veniturile, lucru pe care maestrul Cezărică spune că nu l-a făcut niciodată.

I-a cântat lui Nicu Ceaușescu

Cezărică a pierdut şirul nunţilor la care a cântat. Marţi şi joi la nunţi ţigăneşti, dar cu „nuntaşi românizaţi“, după cum precizează, apoi din nou petreceri sâmbătă şi duminică. Erau aşa de multe solicitările, că o perioadă a trebuit să renunţe la a mai cânta în restaurante. A cântat însă pentru oameni cunoscuţi: „Lui Nicu Ceauşescu i-am cântat. A venit la Restaurantul Vienez, unde cântam într-o vară prin 1984. În fiecare seară, timp de o lună de zile a urmărit programul de cafe-concert. Am cântat pentru foşti prim-secretari. Când veneau de la vânătoare, eram chemat la petreceri. Se căuta muzica de calitate“.

Maestrul Cezãricã se mândrește că de-a lungul carierei a compus peste 600 de melodii. Artistul s-a întors definitiv în România și poate fi contactat grație site-ului de pe Facebook. Continuă colaborarea cu Studio Valentino, care s-a derulat pe parcursul a peste 15 ani, Valentin Putere fiindu-i și naș, și va scoate pe piață în curând un nou album cu muzică de petrecere.

A trecut pe la Canal, Insula Mare a Brăilei şi prin închisorile de tristă amintire de la Rm. Sărat şi Aiud

Are 90 de ani, din care 12 i-a petrecut în închisorile comuniste

„Noi o să murim, dar ideile legionare nu. Vor fi preluate de tinerii din ziua de azi“

A fost şeful „Frăţiilor de Cruce“ timp de doi ani de zile, a supravieţuit în puşcăriile comuniste 12 ani, iar acum, la cei 90 de ani ai săi, buzoianul Petre Petre şi-a păstrat mintea limpede, dar şi convingerile legionare. Despre viaţa şi opţiunile sale politice, care l-au purtat din închisoarea de la Aiud până la munca silnică din Insula Mare a Brăilei, a acceptat să vorbească telespectatorilor CAMPUS TV, invitat în emisiunea Impakt în Campus, realizată de Auraş Tereacă.

„Am mâncat bătaie din plin şi la Jilava!“

200 de deținuți erau ținuți într-o cameră la 12 metri sub pământ

Unde a fost foarte rău? La Jilava, unde se făcea „popas“ atunci când erai transferat dintr-o puşcărie în alta. Câte 2-3 săptămâni. Nu dura mult din fericire, pentru că regimul era insuportabil: „Eram bătuţi în fiecare zi. Trăiam în nişte catacombe săpate la 12 metri sub pământ şi în care şiroia apa pe pereţi, înghesuiţi vreo 200 de oameni într-o cameră în care ar fi încăput 50 – 60. Ne scoteau o dată pe zi afară, „la plimbare“, de fapt atunci aveau posibilitatea să se distreze cu noi. La întoarcere, doi caralii – aşa le spuneam gardienilor – se postau de o parte şi alta a uşii şi începeau să ne lovească cu beţele. Odată am reuşit să mă feresc, dar apoi m-au băgat separat într-o încăpere plină cu gardieni şi m-au bătut toţi. Îmi strigau: Te fereşti de pedeapsă, bandiţi care aţi vrut să ucideţi, să persecutaţi clasa muncitoare! Din bandiţi nu ne scoteau pe noi, legionarii“.
La „Neagra“, în închisoarea legionarilor de la Aiud
La Aiud era închisoarea legionarilor. Regimul penitenciar era foarte aspru, şi peste toate în acea perioadă s-a îmbolnăvit de ulcer. „Slăbisem, nu venea nici un medic, îşi aduce aminte bătrânul suferinţele din trecut. Odată a venit ministrul de Interne Drăghici, buzoian de-al nostru, de la Grăjdana. Întreba: Are cineva ceva de raportat? Eu, care abia mă târam, am zis: Eu am, domnule general. Sunt bolnav de mult timp şi mă rog să aducă un medic, să-mi dea ceva să nu mai sufăr. Răspunsul a fost: Vreţi clemenţă, bandiţilor, spânzuraţi de limbă, de cârligul ăsta de sus, asta meritaţi. La Neagra cu el!“
Era pedeapsa cea mai grea. Neagra era o celulă obişnuită, cu ciment pe jos. Înainte de a fi dus acolo un deţinut, se arunca cu multă apă pe jos, pedepsitul era dezbrăcat de hainele groase. Era obligat astfel să stea în apă îngheţată, fără posibilitatea să se odihnească şi aproape fără mâncare. 12 zile a stat atunci Petre la Neagra: „La trei zile o dată primeam o jumătate de raţie de deţinut, care era şi aşa destul de proastă, şi jumătate din cele 80 de grame de pâine la care aveai dreptul. Stateam în apă, trebuia să te mişti tot timpul, să nu îngheţi de frig, zi şi noapte. Puneam boneta sub genunchi, palmele pe perete şi cum sprijineam capul în palme şi adormeam, apoi brusc mă trezeam“.
„Am reușit sã stau și câte zece zile fără să măãnânc nimic“
Din cauza durerilor provocate de ulcer, Petre Petre spune că treceau şi zece zile fără să poată mânca: „Aşa m-am învăţat să postesc şi când intram la Neagra nu mai îmi era atât de foame. Primeam mâncare foarte proastă, o zeamă lungă, câteodată cu arpacaş, dar de cele mai multe ori cu frunze de varză, terci de mălai. Mai ne dădeau carne de cal. Ţin minte Paştele lui 49, eram în închisoare la Buzău, undeva în Bariera Ploieşti. Au deschis celularul şi au venit doamne de la Buzău, de la Biserica Eroilor, şi ne-au împărţit pască, ouă roşii. A fost ca o fericire. Am petrecut atunci singurul Paşte din anii aceia“.

A consemnat Adela Aldea

Inginerul Andrei Barac, fost preşedinte al Consiliului de Administraţie şi director general al „Servagromec”

„Afacerea Servagromec” a ţinut, la începutul anului 2001, prima pagină a ziarelor locale şi a atras atenţia publicaţiilor centrale, unele dintre acestea semnalând, încă de la debutul ei, că întreaga poveste are un pronunţat iz politic. S-au operat opt arestări, au fost trimise în judecată tot atâtea persoane, numai că, după aproximativ cinci ani, toţi aceştia au fost achitaţi, prin sentinţe definitive şi irevocabile. Fapt care ne conduce cu uşurinţă la a îmbrăţişa ideea amestecului politic în acţiunile organelor de cercetare penală. Despre „afacerea Serv­agromec“ am stat de vorbă, la aproape zece ani de la declanşarea ostilităţilor, la emisiunea „Interviuri neconvenţionale”, de la CAMPUS TV, cu inginerul Andrei Barac, fost preşedinte al Consiliului de Ad­mi­nistraţie şi director general al societăţii. Acum el este un om căruia statul român i-a plătit sume importante drept daune morale pentru perioada cât a fost arestat, cercetat penal şi judecat pentru infrac­ţiuni economice, iar, cu maximă probabilitate, Curtea Europeană a Drepturilor Omului va dispune plata şi a unor daune materiale.

„Eu iau banii de la dumneavoastră, de la contribuabil, iar el rămâne în funcţie”

În concluzie, inginerul Andrei Barac susţine că lucrurile nu se vor îndrepta atâta timp cât magistraţii nu vor răspunde, în mod real, de acţiunile lor: „Trebuie să recreem statul de drept. Legea trebuie să fie respectată. De cine?, în primul rând de ei. Mă refer aici la magistraţi. Când magistraţii vor respecta legea, când li se va impune lor respectul legii, statul român va funcţiona. Şi, de ce nu respectă magistratul legea? Chiar dacă este proastă, el este obligat să o respecte, iar atun­ci când este proastă, are obligaţia profesională să inter­vină să sesizeze! Pentru ca aceşti magistraţi să respecte legea, trebuie să avem controlul societăţii civile asupra corpului magistraţilor. Sunt soluţii! (…) O răs­pundere materială a magistratului ar ţine şi ea, dacă ar fi reală, pentru că astăzi avem legislaţia. Asta este marea nenorocire, iar presa ar trebui să creeze presiune asupra instituţiilor, să se recupereze o parte din banii aceştia, nu spun de banii pe care mi i-a dat mie. Gândiţi-vă că, în 2009, România a plătit peste 10 miliar­de de euro despăgubiri impuse de C.E.D.O.! Şi încă noi nu ştim, Ministerul de Finanţe ar fi obli­gat să ne dea aceste cifre, sunt bani publici. Şi, atunci, noi trebuie să creăm oleacă de presiune, dacă vrem ca instituţiile acetsea să funcţioneze, dacă vrem ca societatea să se modifice. Noi trebuie să creăm oleacă de presiune, nu vreau neapărat să-l dea afară, poate că nu asta este so­lu­ţia, avem, totuşi, nevoie de oa­meni acolo, dar măcar să-l mute, să nu mai stea în judeţul Buzău, să se ducă în altă parte, ca să ştie că a existat o măsură, să-i mai diminueze din salariu, că a pro­dus o pagubă. Nu poţi lăsa aceea­şi gaşcă ce se apără unul pe altul! Eu am promis şi vă voi aduce documentaţie, vă dau şi nume de judecători, cu număr de dosare, şi nume de procurori, cu număr de dosare, care nu-şi fac treaba, care nu respectă legea, care dau sentinţe după bunul plac. De ce?, nu răspund pentru ele! Degeaba eu o să mă plâng la C.E.D.O., C.E.D.O. o să-mi dea nişte bani, eu iau banii de la dumneavoastră, de la contribuabil, iar el rămâne în funcţie, cu aceiaşi bani, ba chiar îi mai creşte puţin salariul. Nu este corect! Noi, societatea civilă, trebuie să creem premisele ca magistraţii să aibă teamă. Nu spun să le fie frică de noi, nu de noi, ci de lege! Ei trebuie să respecte legea, iar şi când legea este proastă, el trebuie să o aplice în cele mai bune condiţii. Haideţi să terminăm cu prostia aceasta: ei nu răspund de loc, ei sunt cel mai bine plătiţi, ei îşi iau prime, iar noi, societatea civilă, să su­por­tăm ce? Gândiţi-vă, unde sunt banii? De ce trebuie să luăm bani de la pensionari, de la copiii de un an, de ce trebuie să luăm banii de la cei mai săraci, când avem o grămadă de bani de recuperat de aici? Şi, încă o dată vă spun, nu vreau recuperarea integrală a acestor bani, dar lor trebuie să înceapă să le fie teamă”.

„Justiţia română a dat tot ce a… vrut”

Cât a costat statul român, până în momentul de faţă, „afacerea Servagromec” ne spune tot inginerul Andrei Barac: „Ţineţi minte un lucru: în judeţul Buzău, două mii de locuri de muncă dispărute peste noapte – hai să nu punem 2.000, căci este exagerat, dar 1.500 cu certitudine au dispărut la comandă, într-un singur moment – şi circa 30 miliarde, bani reprezentând salariile către aceşti oa­meni, anual, ar fi însemnat o economie ju­de­ţeană prosperă. Eu nu am suficiente date să vă spun cât înseamnă economia judeţului Buzău ca şi bani, dar 30 miliarde ar fi fost suplimentar, iar în zece ani, 300 miliarde investiţi în judeţul Buzău ar fi fost ceva. Şi ar fi însemnat ceva pentru cine?, haideţi să analizăm: pentru comercianţi, cei care vând, de la ac şi până la maşină. Ar fi însemnat ceva pentru presă, căci toţi aceşti comercianţi îşi făceau oleacă de reclamă. Ar fi însemnat ceva pentru infrastructură, ca să funcţioneze comerţul, ar fi trebuit să se mai repare din drumuri. Ar fi însemnat ceva pentru tot ce înseamnă viaţă socială. Aici este pierderea cea mai mare, şi este o pierdere irecuperabilă, cine va mai crea 1.500 locuri de muncă în domeniul privat? Atenţie, în domeniul privat, căci dacă ar fi dispărut 1.500 locuri de muncă din Finanţe, din Parchet, din Prefectură (…) Ştiţi foarte bine că eu ştiu foarte bine ce se întâmplă acolo (în Magistratură, n.r.). Pe lângă interesul meu direct, lucrând – nu am ce să le fac, eu sunt calificat din 1987, sunt calificat probabil înaintea lui Petroşel (procurorul care a instrumentat dosarul, n.r.) ca ex­pert, deşi asta n-are…, asta-o glumă proastă, dar, mă rog! – ei nu m-au mai vrut nici în justiţie, ei nu m-au mai vrut nici director general, nu m-au mai vrut nici profesor, ei nu m-au mai vrut deloc în judeţ!  Dacă aveau oleacă de creier (…)  În afară de aceasta, afacerea <Servagromec> a costat un milion şi jumătate de euro pe an, pierderi la diverse bugete locale şi centrale, plus o sută de miliarde, bani daţi celor care au fost păgubiţi, mie şi celorlaţi (despăgubiri de stat – reparare prejudiciu erori judiciare). În total au fost opt persoane, din care doi nu au depus acţiuni, numai şase şi-au luat despăgubiri. Doi nu au depus, nu au vrut, nu au avut încredere, au gândit aşa cum gândeşte po­po­rul român în general, bine că am scăpat şi oricum nu am nicio şansă. Paguba mea este de zece milioane euro, nu am recuperat-o pe toată şi nu o voi recupera aşa. Dacă ar fi să mi se recunoască dreptul de a reveni în politică, ştiţi foarte bine că un milion de euro într-o campanie este nimica toată, dacă vrei să faci faţă competiţiei care a fost lansată între cele trei mari partide româneşti. Mie ar trebui să-mi dea statul român un milion de euro să pot intra în competiţia politică, ceea ce nu se mai poate. Justiţia română a dat tot ce a… vrut. Justiţia română nu mi-a recunoscut dreptul la un loc de muncă, în speţă la locul de muncă de director general, cu salariul, cu toate drepturile acelea; aveam maşină de serviciu, aveam telefon de serviciu, aveam relaţiile de serviciu. În postul acela nu mă mai putea încadra legea, legea română are un viciu, există un vid legislativ în acest sens, nu prevede reîncadrarea unei persoane ajunsă în acea poziţie prin vot. Nu poţi să impui electoratului cum să voteze. Nicio instanţă din lumea aceasta nu poate spune că Adunarea Generală de la <Serv­agromec> este obligată să-l voteze pe Barac director general. Nu există aşa ceva! Eu nu mă mai pot întoarce în faţa Adunării Generale, au trecut zece ani, şi în aceşti zece ani, un inginer este director general. Ce vină are omul acela, de ce să-l dau afară, cu ce a greşit? El este acolo, este produsul electoratului din <Serv­agromec>, bun-rău, nu discutăm asta! Este important că legea nu-l poate da pe el la o parte şi să mă pună pe mine. Eu nu mă pot adresa <Serv­agromec>, pentru că eu nu am avut un contract de muncă în baza unei înţelegeri, care înţelegere să poată fi impusă prin Justiţie. Şi, atunci, eu nu mă pot adresa decât statului român. Şi statul român nu şi-a respectat această obligaţie, de a mă despăgubi integral, m-a despăgubit numai în aspect moral. Şi m-am adresat Curţii Europene a Drepturilor Omului. Va mai dura doi-trei ani de zile, şi logic ar fi ca C.E.D.O. să impună statului român ca, în continuare, să-mi plătească salariul de director cu majorări, cu penalităţi, cu tot ce trebuie, probabil până la pensie, pentru că nu văd altă soluţie. Eu unde să mă duc, să fiu director general?”.  (C.B.)

Profesorul de istorie Dan Solcan, de la Colegiul Naţional „B.P. Hasdeu“

Comemorarea – desfăşurată la 11 noiembrie,  în Aula „Basil Iorgulescu“ a Bibliotecii Judeţene „V. Voiculescu“ – a 15 ani de la trecerea în nefiinţă a Seniorului politicii româneşti, Corneliu Coposu, a avut în program vizionarea a două filme „semnate“ de un grup de elevi ai Colegiului Naţional „B.P. Hasdeu“. Documentarele „15 ani fără Senior“ şi „Comunism“ au fost realizate sub îndrumarea profesorului Dan Solcan, cel alături de care am discutat, la emisiunea „Interviuri neconvenţionale“, difuzată de CAMPUS TV, despre locul fostului lider al Partidului Naţional Ţărănesc Creştin Democrat şi al Convenţiei Democrate din România în istoria primilor cinci ani de după evenimentele din decembrie 1989 şi în cea din ultimii 16 ani, dar şi despre rolul profesorului în a aşeza această mare personalitate pe locul cuvenit în istoria oficială, cea care li se predă, acum, elevilor de liceu. Ne-au însoţit, pe parcursul discuţiei, medicul Gabriel Georgescu, preşedintele filialei buzoiene a Fundaţiei „Corneliu Coposu“ şi, bineînţeles, elevii a căror muncă a fost concretizată în cele două filme.

Are doar 15 ani, este elev în clasa a IX-a la Colegiului Naţional „Mihai Eminescu” din Buzău şi se poate deja lăuda că are în faţă un promiţător viitor „într-ale condeiului”. David Andru Simionoiu scrie povestiri „science fiction” şi s-a făcut remarcat în urma câştigării unor concursuri organizate de o prestigioasă editură din Iaşi, editură care l-a publicat în antologii, iar anul trecut în volum de debut. Astăzi, cartea adolescentului buzoian – „Bucla Infinitului” se numără printre cele mai citite volume publicate de editura ieşeană, aflându-se în primele zece, dintr-un catalog de aproximativ 400 de lucrări.

„Bucla Infinitului” are 223 de pagini şi conţine trei povestiri („Bucla Infinitului”, „Speranţe deşarte” şi „Pointless”) care se remarcă prin modul original de abordare a subiectelor. În „Bucla Infinitului” se dă o luptă între oameni şi necunoscut. Titlul povestirii este numele unei planete unde un grup de oameni se trezeşte la viaţă, iar şi iar şi în încercarea de a afla misterele acestui loc se vor comporta în cel mai eronat mod posibil. “Speranţe Deşarte” este numele unui spital de nebuni, unde un tânăr promiţător se angajează în speranţa unei cariere fericite. După numai 5 zile însă, devine cu totul alt om… „Pointless” este o lume blazată, lipsită de entuziasmul ce alimentează mersul umanităţii.
Autorului îi place să se refere la Pointless ca la “cioburi dintr-un viitor post-apocaliptic”, în care fiecare persoană sau grup de persoane are interese proprii şi încearcă să se agaţe de ultimele vestigii ale vieţii şi ale sănătăţii mintale, pierzându-se în diverse activităţi. Este o lume în care există drogul Oblivion, Bioreţeaua, o staţie spaţială uitată de toţi, un Christ şi Antichrist “duelându-se” în banale show-uri TV…

«Un scriitor de SF e un vizionar»

Reporter: te identifici cu vreunul dintre personajele tale?

David Andru Simionoiu: Cred că s-ar putea spune mai degrabă că ele se identifică cu mine, mai exact, fiecare din ele este o altă faţă a mea, pe care m-am gândit să o pun într-un context pe care poate datorită vârstei nu aş putea încă să îl experimentez. Însă, aşa cum se spune că “o carte citită e o experienţă trăită“, nu văd de ce nu s-ar putea spune la fel şi despre cele scrise. Astfel, prin intermediul acestor personaje pot observa evoluţia anumitor aspecte sub influenţa anumitor condiţii. Există, desigur, şi personaje externe, care nu sunt neapărat eu-rile mele, ci caractere inspirate din prieteni/prietene bune.

Rep. : Prin ce anume s-ar deosebi un scriitor de SF faţă de ceilalţi scriitori?

D. A. S. : Un scriitor de SF e un vizionar ale cărui idei au cele mai mari şanse de împlinire, în primul rând deoarece SF-ul poate acoperi o varietate mare de subiecte, de la ecologie şi psihologie, la religie şi misticism şi o face într-un mod dinamic. Astfel, când creezi un fenomen nou sau lansezi o teorie nouă privind apariţia vieţii/viaţa de după moarte, stârneşti minţile oamenilor într-o anumită direcţie, ideea prinde de la sine amploare, ai din ce în ce mai mulţi oameni gândidu-se “ce ar fi dacă“, deci, în general SF-ul te face mai “open-minded“. E aproape de la sine înţeles că citind o carte bazată pe un eveniment istoric, nu capeţi decât informaţii precise pe care le poţi maxim discuta, iar acest fapt, de unul singur, duce la o evoluţie personală statică, însă în combinaţie cu SF-ul, ale cărui informaţii le poţi dezbate, ale cărui posibilităţi le poţi calcula probabilitatea, devii mai dinamic.

Rep. : Poate literatura SF să schimbe lumea?

D. A. S. : Eu cred că a făcut-o deja şi o va face în continuare, deoarece progresul în orice domeniul este ghidat de un procent mic de intuiţie şi unul mare de imaginaţie. Însă, în viziunea mea, felul în care SF-ul va influenţa pe viitor omenirea este unul deosebit, asta deoarece înainte, science fiction-ul se baza mai mult pe imaginarea unor noi aparate şi tehnologii de explorare a spaţiului şi timpului, fie el real sau virtual, (OZN-uri, maşini de călătorit în timp, de călătorit între dimensiuni, ochelari de realitate virtuală), iar noi, în zilele noastre, datorită evoluţiei rapide a tehnologiei, majoritatea deja beneficiem de această aparatură sau de simulacre ale acelor aparate, iar orice noutate în domeniu apare întâi sub forma sa de produs, abia apoi e folosită de autori pentru a imagina… experienţe. Astfel, cred ca “Science“ devine chiar spaţiul în care se desfăşoară experienţa în sine, acel “Fiction“. Omul a evoluat în măsura posibilităţilor sale, într-o manieră oarecum oarbă, bazată mai mult sau mai puţin conştient pe distrugerea echilibrului planetei, dar indiferent care ne sunt scopurile şi originile, consider că ar trebui să devenim mai focalizaţi pe experienţe, de diverse ordine, de la mistic la ştiinţific, decât pe tehnologia în sine. Atât timp cât omul îşi controlează imaginaţia, el poate lansa idei benefice prin intermediul unei cărţi, care, datorită comunităţilor de fani care se strâng apoi în jurul acesteia – acestui focar mai bine zis, ideea se răspândeşte mai uşor şi îşi are efectul scontat.

«Nu cred că a fost deocamdată scrisă cea mai bună carte SF»

Rep. : În ce măsură ceea ce scrii este mai mult science sau mai mult fiction?

D. A. S. : Consider că scriu într-o oarecare măsură mai mult fiction decât science, deoarece toţi beneficiem (cel puţin cei care sunt interesaţi) de update-uri zilnice în ale ştiinţei (în mare parte datorită internet-ului, care la rândul lui e “ştiinţă“) aşa că nu mai e atât de “inovator“ să citeşti scrieri precum cele ale lui Jules Vernes, care prevestesc sau imaginează aparate noi, ci e mai degrabă interesant să vezi în ce fel pot fi folosite aceste aparate pentru a genera experienţe mereu noi pentru mintea umană, minte mereu în căutare de acel ceva original. Consider că suntem în situaţia în care avem mai multă tehnologie decât utilitate pentru ea, iar omul, prins oarecum în capcana unei minţi vechi, demodate, o foloseşte în continuare pentru a crea arme de distrugere în masă. Eu consider că ar fi destul de folositor ca aceasta să se oprească şi să înceapă un altfel de progres, bazat pe aflarea (măcar în linii mari) a unui scop al nostru. Altfel, nu facem decât să evoluăm până în punctul în care scenariile expuse în «Bucla Infinitului» şi «Pointless» vor deveni realitate.

Rep.: Care crezi că este cea mai bună carte SF scrisă vreodată?

D. A. S.: Nu cred că a fost deocamdată scrisă cea mai bună carte SF. Nu ştiu nici măcar dacă voi mai avea eu însumi ocazia să o scriu vreodată, deoarece, precum spuneam mai sus, trăim deja într-o lume destul de SF, cu roboţi care îşi lansează/calculează singuri teoremele, cu programe spaţiale pentru Marte şi Lună, cu oameni de ştiinţă care emit teorii precum: “Am putea fi cu toţii holograme”, cu factori precum încălzirea globală, fanaticii religioşi, 2012… Printre toate acestea însă, de actualitate încă îmi par cărţile lui Philip K. Dick („Ubik”, „Timpul Dezarticulat”, „Substanţa M”), Frank Herbet (seria „Dune” şi trilogia „Pandora”) şi Isaac Asimov („Zeii înşişi” şi seria „Fundaţia”). Sper ca şi eu să am pe viitor un loc printre aceşti titani ai SF-ului.

Rep.: Ce îţi propui să scrii în viitorul apropiat?

D. A. S.: În viitorul apropiat aş dori să public al doilea volum, poate astfel voi face încă un pas pe scara cunoaşterii personale şi a recunoaşterii sociale. Datorită lipsei mele de răbdare din ultimul timp (sper că voi câştiga virtutea răbdării cu timpul) ajung să încep o idee, scriu maxim 10 pagini din ea, apoi îmi vine altă idee şi tot aşa… Nu e neapărat obositor, cât descurajant să vezi cum se strâng ideile şi nu le poţi termina înainte să începi altele, astfel că mi-ar plăcea să fac povestiri concentrate, nuvele, însă mi-e teamă că datorită cantităţilor mari de idei şi teorii pe care tind să le introduc în ceea ce scriu, o idee de nuvelă s-ar transforma la rândul ei într-un catalog de alte idei…

Alina Buduianu