Artemie Diaconescu a fost săltat de două ori de Securitate pentru că era chiabur
A trecut pe la Canal, Insula Mare a Brăilei şi prin închisorile de tristă amintire de la Rm. Sărat şi Aiud
La Buzău, Asociaţia Foştilor Deţinuţi Politici a fost fondată imediat după evenimentele din 1989 şi numără în prezent peste 600 de membri. Majoritatea sunt urmaşii celor care au suferit în timpul comunismului. Foşti deţinuţi au mai rămas numai vreo 200, iar numărul lor scade cu trecerea anilor, răpuşi de bătrâneţe şi boli. Puţini mai sunt cei care pot depune mărturie despre ororile trăite în închisori sau la muncă silnică, iar mai târziu despre şicanele Securităţii. Sunt în asociaţie buzoieni condamnaţi fie pentru apartenenţa politică, fie pentru că pământul lucrat cu trudă i-a trecut în categoria chiaburilor duşmani ai regimului, fie pentru că într-un fel sau altul s-au împotrivit sau s-au declarat împotriva comunismului.
CAMPUS TV şi Viaţa Buzăului încearcă să le facă buzoienilor cunoscute poveştile foştilor deţinuţi, pagini de istorie adevărată, dintr-o epocă despre care tinerele generaţii nu prea mai aud. Sau poate aud rostită cu năduf o replică de genul „Era mai bine pe vremea comuniştilor…“. Aşa să fie? Povestea lui Artemie Diaconescu, om de la munte, din Brăeşti, ridicat de duba Securităţii la miezul unei nopţi a anului 1951 şi încarcerat fără nici o vină este una din multele dovezi că nu, nu era deloc bine pe vremea comunismului. Fostul deţinut politic a fost recent invitatul emisiunii Impakt în Campus, realizată de jurnalistul Auraş Tereacă.
„Mi-au pus ochelari negri
şi m-au suit în dubă“
La 86 de ani, buzoianul Artemie Diaconescu are mintea vioaie, îşi aduce aminte perfect datele, numele oamenilor, colegi de celulă sau torţionari. Era tânăr şi văduv, cu un copil mic, atunci când s-a trezit luat din casa lui şi dus în beciul Securităţii din Buzău. Ce au avut comuniştii cu el? „Eram aşa, cum se spunea atunci, un fruntaş chiabur al satului, din Brăeşti. Cine era chiabur? Cine avea un cazan de fabricat ţuică şi 8 – 10 hectare de pământ era numit chiabur. Eu aveam şi cazan, şi vie, livadă, eram un om muncitor, înstărit. Şi nu eram cu ei (cu comuniştii – n.r.), pentru că ştiam că vin să înfiinţeze colectiva, să ne ia tot. M-au ridicat într-o noapte. Au înconjurat casa cu miliţie, securitate, mi-au pus la ochi ochelari negri şi m-au suit în dubă. Ştiam ce ne aşteaptă. Când venea maşina noaptea în comună fugea lumea pe coastă, şi popa, şi învăţătorul. Atunci a arestat pe toată Valea Buzăului, câte 2 – 3 din fiecare comună. Din Brăeşti am fost trei. Eu nu eram în nici un partid, eram prea tânăr, cei mai bătrâni făceau politică. Dar eram contra, şi nu de partea partidului, şi mai vorbeam… Eu nu puteam să fiu de acord cu comunismul“, explică Diaconescu cum a fost arestat prima dată. Pentru că după câţiva ani, povestea s-a repetat.
„De frica bătăii am spus tot ce-au vrut ei“
Acuzaţiile erau trecute pe o listă de pe care trebuia să îţi alegi
Dar revenind la firul întâmplărilor din acel an, fostul deţinut relatează: „Am ajuns în beciul Securităţii, pe Bălcescu. Am stat acolo vreo 2 – 3 săptămâni şi eram atât de mulţi, că dormeam pe jos. Din când în când scotea pe câte unul la anchetă. Acuzaţia: am vorbit contra partidului. Nu m-au bătut, pentru că am spus de prima dată tot ce au vrut ei. Îţi dădeau o listă, de pe care să alegi: că ai zis cutare, cutare. Eu mi-am ales să declar că am zis că vin americanii şi că tehnica apusului este mai avansată decât a răsăritului. Nu conta, pentru că oricum erai arestat. Spuneau: Vinovat – nevinovat, Canalul trebuie terminat. Pentru asta am fost condamnat la 12 luni administrativ – reeducare, dar până la urmă am făcut un an şi opt luni fără a fi judecat“.
De la Securitatea din Buzău a fost dus apoi la Penitenciarul din Rm. Sărat, unde a petrecut în regim de exterminare, în întuneric, frig şi foame, următoarele patru luni.
Din tânărul de la munte, puternic şi bun de muncă, ajunsese atât de slăbit încât nu mai putea să stea în picioare fără să se sprijine.
Muncă silnică, la Canal
„Se lucra în 2 schimburi de 12 ore. Ziua legionarii, noaptea deţinuţii politici“
A scăpat de la Rm. Sărat şi a ajuns la centrul de triere al Canalului, de la Ghencea – Bucureşti. „Şi acolo am început să-l văz pe generalul Mociulschi, mare conducător al vânătorilor de munte, eram numai între oameni unul şi unul, care oameni politici, colonei, ingineri, doctori… Am început să-mi dau seama că am intrat într-un necaz cum n-a putut să mai existe“, povesteşte gospodarul Artemie Diaconescu. A fost trimis prima dată în colonia de muncă de la Capul Midia, unde lucra câte 12 ore schimb de noapte: „Se făcea ecluza. Noi, reeducarea, lucram noaptea, iar de zi lucrau legionarii, că erau mai greu de păzit. A venit apoi un ordin, şi care eram agricultori am fost duşi la Toporu, în Vlaşca, la prăşit bumbac. Am stat acolo 2 – 3 săptămâni, că a venit o brumă şi a stricat tot bumbacul. Apoi am fost dus la Poarta Albă, apoi la Cernavodă. Cum era la Canal? Muncă de 12 ore la piatră. Într-un schimb eram 3.000 de oameni, gardienii umblau cu ciomege. Când ne întorceam în colonie ne dezbrăcau de pufoaice şi ne ţineau numai în cămaşă în poziţie de drepţi, că nu ne-am făcut norma. Strigau unii mai tineri: Împuşcaţi-ne şi terminaţi cu noi!“. Tinereţea şi sănătatea au fost şansa sa la supravieţuire. Ceilalţi trei consăteni nu s-au mai întors acasă. „Nu mai ştiam ce-i cu mine, spune fostul deţinut, dar m-am gândit că trebuie să scap“. Şi după un an şi opt luni s-a întors acasă, s-a recăsătorit, a mai avut un copil. Se părea că îşi poate lua viaţa de la capăt, dar după numai câţiva ani ajungea din nou în puşcăriile comuniste.
A doua arestare, urmată de o condamnare de 7 ani
A scăpat mai repede graţie decretului din 64 prin care au fost eliberaţi deţinuţii politici
„În toamna lui 59, la miezul nopţii, am auzit din nou bubuituri în uşă, îşi aminteşte Artemie Diaconescu. Au zis că fac doar percheziţie, dar când am văzut din nou casa înconjurată am spus nevestei să-mi pregătească ceva, că mă iau în noaptea aia. Au găsit doar nişte cărţi militare şi un pumnal la percheziţie, dar m-au legat din nou la ochi şi m-au suit în jeep. Au mai luat încă unul din sat de la mine, era deja în maşină, un învăţător. El a cerut să ştie ce au cu noi şi atunci l-au luat la bătaie. Nu l-am mai întâlnit, probabil a murit în puşcărie“.
Artemie Diaconescu spune că a stat apoi şapte luni în beciul Securităţii din Ploieşti, în anchete. „Tu de aici nu mai scapi – i se spunea la anchetă. Zi că ai spus sau că ai făcut ceva, că de aici nu mai scapi“.
De ce a fost arestat atunci, nu ştie nici astăzi. Se gândeşte că probabil era după mişcările anti-comuniste din Ungaria, mai fuseseră şi în ţară nişte revolte, aşa că pentru a înăbuşi orice tentativă de nesupunere împotriva regimului i-au arestat pe toţi cei care reprezentau un risc.
A scăpat de bătaie pentru că a spus ce au vrut anchetatorii, dar depune mărturie despre bătăile la care erau supuşi cei care se încăpăţânau să se declare nevinovaţi: „Era o moară – un aparat radio care făcea zgomot. Îl dădeau tare şi începeau bătaia. Te legau de scaun şi te luau la pumni“. La proces a declarat că a semnat de frica bătăii. Aşteptând să fie transportat la noul loc de detenţie, a primit vizita unui comandant, care l-a avertizat: „Mi-a spus să nu mai vorbesc nimic despre ce am văzut, că o să mi se întâmple ceva rău“.
Condamnarea a fost mai lungă de data aceasta, la 7 ani de închisoare. Primul popas a fost Aiudul, unde au fost duşi cu vagoanele, iar cei care aveau peste 10 ani de detenţie erau ţinuţi în lanţuri, cu greutăţi la picioare: „Erau acolo şi liberali şi ţărănişti şi chiaburi. Acolo am găsit şi doi copii de 13 – 14 ani, în lanţuri, îi găsiseră cu nişte puşti…“. Despre regimul penitenciar nu ar mai fi multe de spus: aceeaşi foame cruntă, 350 de deţinuţi într-o încăpere, frig şi teroare. Cea mai mare parte a pedepsei a făcut-o tot la muncă silnică, în Insula Mare a Brăilei, unde a prăşit, a făcut diguri, unde se făceau percheziţii la pielea goală de dimineaţa până seara şi „dacă găseau numai un ac începea nebunia“. Acolo l-a găsit decretul din 64, prin care erau eliberaţi toţi deţinuţii politici.
După eliberare n-a scăpat de Securitate
I s-a propus să devină informator
„Ştiam de vreo jumătate de an că o să vină decretul, să ne elibereze. Nu ne-au dat drumul la toţi odată. Veniseră de la Securitate, de la Bucureşti. Şedeau de vorbă cu fiecare în parte, că ne dau drumul acasă, că au fost nişte greşeli, acum ne eliberează şi nimeni nu o să mai aibă ceva cu noi. Recunoşteau că am făcut puşcărie degeaba. Dar ne spuneau aşa: Dacă vorbeşte cineva faţă de tine, vii la noi. Cu alte cuvinte, voiau să ne facă informatori. Eu am zis că nu o să fac aşa ceva. Unii au acceptat. Dar nu a fost o ambiţie, au făcut-o de mare nevoie“. Şi-a refăcut viaţa, soţia s-a întors de la Oradea, unde găsise de muncă cât timp soţul îi fusese în puşcărie. A muncit prima dată drept contabil la CAP-ul din comuna natală, apoi s-a gândit că trebuie să dea copiii la şcoală şi s-a mutat la Buzău, unde a fost ajutat de cunoştinţe să se angajeze la „Sârmă“. Supravegherea a fost permanentă. Era vizitat la fabrică de securişti, odată a fost convocat la Securitate. Trei ore a stat singur într-o cameră, până a venit un locotenent „să discute“: „Voiau să mă facă turnător, doreau să ştie ce se discută în fabrică. Nu am cedat, am început să ţip că m-au ţinut în puşcărie degeaba. După încă o oră şi ceva a venit soldatul să-mi spună că pot să plec. Nu am dat nici o declaraţie la Securitate“.
După revoluţie primeşte 2 milioane lei vechi pentru fiecare an de detenţie
„Mi-a fost distrusă tinereţea. Banii nu repară nimic“
În anii 50 a crezut că or să vină americanii. După aproape 40 de ani, când nu mai credea că vom scăpa de comunişti, a venit revoluţia. „Eu sunt milos, cum să omori un om? Dar atunci (cand a fost executat Ceauşescu – n.r.) am avut o bucurie cum nu se poate“ spune omul nostru, care nu-i înţelege pe cei care spun că „înainte era mai bine“. „Ştiţi de ce: erau oameni prăpădiţi, i-a luat şi i-a adus la oraş, le-a dat o coşmelie să şadă şi li s-a părut mai bine. Dar nu aveai voie să vorbeşti, nu găseai de mâncare, stăteai la cozi, o nenorocire, şi nu aveai ce cumpăra“.
Statul a încercat să-i recompenseze: „Avem 6 bilete pe tren dus-întors, pe care nu le mai pot folosi, nu mai pot nici să merg. Şi 200 lei pentru fiecare an de puşcărie. Banii ăştia nu repară nimic. Acum, dacă ar sta cineva o lună în puşcărie nevinovat, cât ar cere statului?“.
Artemie Diaconescu consideră că a fost printre puţinii norocoşi care au scăpat. Alţii nu s-au mai întors niciodată acasă. O parte dintre ei au numele pomenite pe o listă, foarte lungă, aflată la sediul Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici, intitulată „Buzoieni morţi în închisorile comuniste pentru dreptatea neamului românesc“. Dar sunt mult mai mulţi, neştiuţi şi nepomeniţi de nimeni, după cum declară Diaconescu: „Eu am avut noroc, eram tânăr, sănătos. Erau în puşcării oameni la 75 de ani care se rugau să le dai cu lopata în cap, să moară mai repede!“.
A consemnat Adela Aldea
Articole pe aceasi tema:
Category: Galerie Foto, Interviu
Subscribe
If you enjoyed this article, subscribe to receive more just like it.
