„Eu cred foarte mult în muncă şi foarte puţin în talent“

„Poveºtile citite la vremea lor duc cãtre dezvoltarea creativitãþii“

Cum se descoperă un talent?, este, însă, o întrebare care necesită o discuţie mai largă: „Este foarte greu, pentru că, la rândul meu, sunt <descoperitor de talente>, având în vedere profesia pe care o am, aceea de profesor, de dascăl de arte vizuale la Liceul de Artă <Margareta Sterian>. Lucrurile pornesc de la interesul pe care-l ai pentru artele vizuale. Apoi, mai există un lucru, care înseamnă cultură, înseamnă poveşti citite la vremea lor, cărţi pe care, iarăşi, trebuie să le citeşti atunci când trebuie, şi toate acestea duc către dezvoltarea celui mai scump lucru din lume, care se numeşte creativitate. De aici, lucrurile încep să pornească spre un tip de introspecţie personală asupra lumii, trecută prin filtrul sensibilităţii personale, şi, de aici încolo, depinde cât de mult eşti dispus să munceşti şi să vrei să arăţi, dacă se poate, şi ceea ce faci, publicului. De aici începe, de fapt, drumul către artă (…) Sigur, dacă nu te vede cineva (care să conştientizeze talentul copilului şi să-l încurajeze, n.r.)…  Munca pe care o faci tu, la un moment dat, trebuie coordonată, trebuie încurajată, ştiu eu, ai nevoie de o măsură a ceea ce faci tu. Sigur, instrumentele acestea de măsură le au cei care au o anumită experienţă în acest domeniu – mă refer la experienţă pedagogică – au şi capacitatea de a te îndruma, şi de a descoperi câte ceva din, hai să-i spunem, harul cu care eşti dotat sau nu“, spune Valeriu Şuşnea.

Un liceu vocaţional, un liceu de artă, necesită, pe lângă talent, muncă şi abnegaţie, încă ceva, care, din păcate, nu depinde de copil: banii. Căci, toate materialele pentru artele plastice, un instrument pentru muzică, costă, iar multe familii se izbesc de acest obstacol. Obstacol care poate fi fatal carierei unui talent tânăr, curmând-o din faşă: „Regretul meu, în calitate de profesor al Liceului de artă din Buzău, este că nu vin la noi, din foarte multe motive, copii din satele din jur, copii care vin cu sufletul curat, copii care vin cu o serie întregă de lucruri care ţin exact de zona extraordinar de frumoasă a peisajului din Buzău, şi care nu au idei preconcepute despre artă, nu-şi fac tot felul de modele din <ce se poartă> pe-afară, şi aşa mai departe. Ei vin cu acest suflet deschis, întotdeauna când am avut asemenea copii i-am încurajat, i-am ajutat – chiar aş spune la propriu -, fac acest lucru în continuare, dar am acest regret că foarte mulţi Brâncuşi, foarte mulţi Picasso, s-au pierdut datorită faptului că nu au reuşit să vină aici, la noi, la liceu, să găsească pe cineva care să-i îndrume. Acesta este marele meu regret, pornit, încă o dată spun, de la ideea aceasta că, din păcate, învăţământul atristic superior, universităţile de artă, dau pe bandă rulantă artişti, dar nu dau profesori, pedagogi. Şi, atunci, aş merge puţin la inconvenientul acesta, că un artist nu întotdeauna poate să transmită nişte lucruri pe care le ştie, deci dubla ipostază de artist şi de pedagog bun se întâlneşte la foarte puţini. Pentru că relaţiile dintre un profesor al liceului de artă, al unui liceu vocaţional – indiferent că este vorba despre un liceu de muzică, de teatru, de arte plastice – cu elevul său este o relaţie ca aceea de la maestru la ucenic, nu aceea profesor-elev. În momentul în care ai păşit pe poarta liceului de artă, eşti un tip care, deja, ţi-ai ales o zonă în care te vei mişca patru ani de zile. În momentul în care profesorul respectiv îţi spune că eşti foarte bun şi te îndeamnă către învăţământul superior, de artă, deja lucrurile sunt în ordine şi tu ai o cale pe care trebuie să o urmezi pornind de la ce ai învăţat în liceu (…) Lucrurile trebuie spuse apropo de învăţământul vocaţional: un liceu vocaţional înseamnă un efort dublu din partea elevului. Pentru că, să spunem că partea de cultură generală este la fel ca şi la celelalte licee, dar, în plus faţă de aceste lucruri, copilăria, timpul liber, al unui elev al liceului de artă nu prea există, pentru că ei trebuie să studieze trei-patru ore pe zi la instrumentul respectiv, la arhitectură la fel, la arte plastice trebuie să deseneze foarte mult. Căci nu este de ajuns să ai talent, de talent putem discuta după ce munceşti foarte, foarte mult, eu cred foarte mult în muncă şi foarte puţin în talent“.

În anii studenţiei, Valeriu Şuşnea a avut şansa să participe la restaurarea uneia dintre cele mai valoroase opere de artă româneşti, respectiv pictura exterioară a Mănăstirii Voroneţ.  „Credinţa este o condiţie a pictorului care pune mâna pe valori ale patrimoniului cultural naţional, le pune în valoare prin operaţiunile de conservare şi restaurare a picturilor murale aparţinând patrimoniului cultural naţional, şi, atunci Vieţile Sfinţilor, de exemplu, sau  istoria Bisericii Ortodoxe Române trebuie să fie ca nişte manuale, pe lângă Herminia picturii bizantine, cartea de învăţătură a oricărui pictor restaurator. Sunt zone într-o biserică, într-un ansamblu de pictură murală, care lipsesc cu desăvârşire. Şi atunci, tu, ca restaurator, trebuie să integrezi partea lipsă în ansamblul care este deja. Şi, fără cunoaşterea personalităţii sfântului respectiv, nu ştii ce să faci acolo. Pentru că există nişte legi, nişte reguli, în canoanele de reprezentare a picturii murale, iar aceste canoane se regăsesc în scrierile respective, care sunt de căpătâi, de bază, într-un creştin. Într-un creştin ortodox practicant, pentru că noi, pictorii restauratori şi pictorii <din nou>, cum se spune, avem nişte examene pe care le dăm în faţa Comisiei de pictură bisericescă de pe lângă Patriarhia Română. Aceste examene sunt şi practice, în care tu îţi demonstrezi măiestria, dar îţi demonstrezi şi cunoştinţele, pentru că sunt acolo şi profesori, venerabili profesori de teologie pastorală, şi atunci trebuie să înveţi foarte multe lucruri care ţin de raportul între canonul de reprezentare şi elementele de ilustrare simbolică a sfântului respectiv. Şi, atunci, trebuie să ai, automat, acestă credinţă. Şi, pictorii din Evul Mediu, de exemplu, aveau  - şi există şi acum – rugăciuni care se spun înainte de a începe o biserică sau o icoană. Există acel canon în care este bine să ţii post o perioadă cât tu lucrezi într-un spaţiu ecleziastic de genul acesta. Este bine să ai un anumit comportament vizavi de pictura pe care tu o restaurezi. Deci, nu te duci acolo, pur şi simplu, şi începi să dai cu pensula pe perete sau să speli pictura respectivă, ci trebuie să ai pregătire de studiu stilistic înainte, dublată de o anumită viaţă creştină, pe care nu ţi-o impune nimeni, este autoimpusă, şi numai după aceea, când eşti foarte bine pregătit din toate punctele de vedere, poţi să te apropii de un ansamblu de pictură. Este, aşadar, nevoie de o viaţă în care trebuie să te apropii de cele sfinte, sunt însă lucruri care ţin de tine, nu trebuie să le afişezi, nu trebuie să le spui, decât ucenicilor, celor care te însoţesc pe schelă“.

…“I love you, Nelutza!“: „Foarte multe persoane care se apropie de monumente, mă refer chiar la picturi murale care au înfruntat, iată, cinci sute-şase sute de ani, şi încep să zgârie cu cheia, fac inimioare şi săgeţi pe pictură, <I love you, Nelutza!>… Iată, aceste lucruri ţin de educaţie. Am văzut şi aici, la noi, în judeţul Buzău, o serie întreagă de lucruri extrem de interesante, făcute de oameni înainte de Revoluţie – mă refer aici la Fântâna Rece, este vorba despre rezervaţia de sculptură ţărănească  - care, pur şi simplu, a fost luată cu asalt de fripturişti, aşa le spun eu, de indivizi care vin sâmbăta şi duminica şi fac adevărate petreceri în preajma acestei rezervaţii care acum nu mai există, dar în care existau cruci cu pui, în care existau ghizduri de fântână, dar unde se făcea focul înăuntru şi acelea, bineînţeles, au pleznit din cauza temperaturii, coloane înlocuite şi luate de la vechile biserici care erau dărâmate, aruncate… Există un anume mod de civilitate pe care trebuie să-l impunem concetăţenilor noştri prin educaţie, or, această educaţie porneşte de la şcoală“.

…şi cuiul bătut pe pictura din Sfântul Altar: „Mult timp am avut regretul că nu mă pot adresa elevilor din anii terminali de la Seminarul Teologic din Buzău, viitorii preoţi, viitorii gestionari ai valorilor de patrimoniu, în aşa fel încât să le explic că există un anumit fel de comportament cu o icoană de patrimoniu, cu un obiect de patrimoniu, chiar cu un obiect de ritual. Apoi, există un anumit fel de a substitui cuiele pe care le bat, pur şi simplu, acolo, în pictură, ca să-şi pună oglinda din Sfântul Altar, sau ştiu eu ce altceva. Există, apoi, nişte lucruri care ţin de gospodărirea în sine şi întreţinerea lucrărilor de pictură. Nu lăsăm enoriaşii cei mai harnici să vină cu săpun sau cu cartof sau cu peria să dea pe pereţi, ca în felul acesta să distrugă pictura. La un moment dat, fumul poate conserva mai bine decât prosopul acela pus într-o prăjină şi hârjâit pe pereţii, cu simţ de răspundere, ca să arate bine, de Paşti şi de Crăciun, Sfânta Biserică! Iată, aşadar, aceste lucruti ţin de educaţie, am, încă o dată, regretul că aceste lucruri nu se fac aici, sunt şi elemente care ţin de legislaţie, legate de Legea patrimoniului, care s-a dezbătut şi se tot dezbate, iar lucrurile acestea pe mine mă deranjează. De exemplu, când mă duc la aşezările rupestre de le Nucu, Fişici, Aluniş, şi găsesc acolo semnele trecerii turiştilor care, la rândul lor, doresc să-şi lase numele cu spray-uri colorate, cu cărbunele de la grătarele pe care le-au făcut. Trebuie să educăm, de la grădiniţă, aş spune eu, copiii, pentru modul de a se comporta. Vezi spectacole de teatru, unde se mănâncă seminţe, se vorbeşte la mobil, iată nişte lucruri care trebuiesc induse, care trebuiesc educate, tinerilor. Or, acest lucru revine, în mare parte, şi artiştilor plastici, oamenilor profesionişti (…)“

+  Născut la 6 martie 1960

+  1979 – absolvent al Liceului de Artă Galaţi

+  1984 – absolvent al Institutului de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu“, Bucureşti, Secţia Artă monumentală – Restaurare; diplomă de licenţă în Artă monumentală, Restaurare, Muzeologie, profesor de desen

+  1990 – membru titular al Uniunii Artiştilor Plastici din România

+  1999 – autorizat restaurator pictură murală de epocă de Comisia de Pictură Bisericească a Patriarhiei Române.

+  Din 1993 – profesor la Liceul de Artă „Margareta Sterian“

+  2009-2010 – inspector Arte, Inspectoratul Şcolar Judeţean Buzău

+  2002-2006 – şef de catedră Arte vizuale la Liceul de Artă „Margareta Sterian“

+  2004 – înfiinţează şi conduce Tabăra de Documentare şi Creaţie „Monteoru-Art“, ajunsă la a IV-a ediţie

+  1995-2009 – înfiinţează şi conduce tabăra de icoane pentru elevii de liceu „Şcoala zugravilor de subţire“ de la Poiana Pinului, ajunsă la a 14-a ediţie.