Quod erat demonstrandum

admin | 2010/03/26 | 0 Comments

Ceea ce era de demonstrat, cum se spune la finalul unei probleme cu formule înşirate pe toată tabla de clasă (apropo, numai la ruşi un geniu al matematicii putea refuza un milion de dolari, trăind în sărăcie, sau cum zice poporul, pe spinarea mamei sale). Admirabil ceea ce au reuşit să demonstreze slujitorii catedrei în momentul în care, paradoxal pentru mulţi, au renunţat la piedestalul pe care li-l conferă catedra, postura aceea ce parcă-i înalţă deasupra lucrurilor mărunte ce ne înconjoară, conferindu-le dreptul sacru de a forma oameni, cu bune şi rele.

Au demonstrat forţă, unitate, solidaritate, principii ce nu prea se mai regăsesc în actuala societate, alienată şi predispusă spre o sinucidere lentă, în care valorile se disipează până la dispariţie. Pe de altă parte, constatam, şi poate mă repet, deteriorarea galopantă a interesului tinerei generaţii pentru slova cărţii, în paralel cu mereu amânata reformă reală a sistemului de învăţământ, adaptat la actualitate, dar cu ochii larg deschişi spre viitor.

Spre deosebire de toate celelalte domenii, şcoala are o implicaţie socială mult mai mare, este un complex de factori aproape imposibil de cuantificat şi pus într-o ecuaţie, rămâne practic o nebuloasă în care se învârt, adesea pe traiectorii care nu se intersectează niciodată, şi acesta este strictul adevăr, elevi, profesori sau părinţi.

În plus, şcoala este de multe ori făcută responsabilă pentru starea actuală şi viitoare a societăţii: dacă sistemul de învăţământ funcţionează cum trebuie, societatea va progresa. Spunea un lider sindical de la Liceul Pedagogic, mai cunoscut în urbe drept Şcoala Normală, focarul acţiunilor salariale de protest: dacă se deschide o şcoală, se închide o temniţă, bineînţeles că şi reciproca este valabilă, oare acesta e viitorul spre care ne îndrumă o mână nevăzută?

Astfel, învăţământul devine un centru de la care pornesc, ca într-o reţea, toate celelalte sisteme. Iar sabia grevei, agitată de sindicalişti, dincolo de revendicările cuvenite şi drepturile deja consfinţite, parcă aruncă un nemeritat oprobriu asupra nobilei misii a dascălului de şcoală. Ce să mai înţeleagă elevii din toate astea, dacă îi mai interesa oricum, aici pare să fie esenţa problemei, asupra căreia ne-am mai aplecat în acest colţ de pagină, de fiecare dată cu sentimentul că adevărul este undeva la mijloc…

Dan Dinu