“Moarta vie” din Educaţie

admin | 2010/03/19 | 0 Comments

Pe la ţară, unde am avut privilegiul să-mi zburd copilăria, poate cea mai fericită perioadă a existenţei umane şi despre care puştimea din ziua de azi va mai citi doar prin Ion Creangă, dacă va mai fi prin programa şcolară, exista obiceiul să se orchestreze farse cu orice prilej, chiar şi la moarte, nu mai zic de nunţi şi botezuri.

De la trasul cu roaba, la mânjitul cu cenuşă, îmbrăcatul bărbaţilor în haine muiereşti, măşti şi dansuri ciudate între femei, fără explicaţiile erotice sofisticate, vag freudiene, pe care le-ar căuta astăzi promotorii diverselor curente sexuale.

La priveghi însă, cu mortul întins pe năsălie, părea că întreaga planetă se va sfârşi în bocetele sfâşietoare ale familiei răposatului şi babelor, asta am aflat mai târziu, tocmite cu ora să “întreţină” atmosfera funebră.

Până venea unul şi lega o sfoară de mâna mortului, de care trăgea simulând că răposatul şi-a revenit brusc de pe cealaltă lume şi cere socoteală, apoi toţi cei prezenţi o dădeau pe glume, mâncare şi băutură, ba se găsea vreo cumătră să-i aşeze mortului şi vreun morcov în pantaloni, prin dreptul prohabului, un ardei, doi cartofi, prilej de glume fără perdea, în fond oamenii ştiau cât de subţire este firul acela dintre viaţă şi moarte, de aceea preferau să râdă din toată inima, în orice moment.

De aici însă şi până la actuala situaţie din Învăţământ este cale lungă şi gluma parcă-ţi îngheaţă pe buze, de unde şi sentimentul cadrelor didactice, amplificat pe zi ce trece că se perpetuează un dialog al surzilor, că sunt victimele unei farse uriaşe. Că fac parte dintr-un experiment absurd, că forma lor de protest se consumă în gol, că se joacă poker cu soarta lor, că se poate ajunge la greva foamei, deşi nimănui nu pare să-i mai pese, oricum nu au ce pune pe masa de Paşti…

Dan Dinu