Cum am debutat în “Viaţa Buzăului”!

admin | 2010/03/03 | 0 Comments

Multe lucruri minunate ies din mâna omului. Altele, nesfârşite la număr, sunt creaţia greu de imitat a Celui Preaînalt. Fiecare om se naşte cu o slăbiciune aparte pentru unul sau mai multe lucruri. Eu am avut, încă de când eram mic, o relaţie nefirească cu lumea cărţilor. Cum vedeam o carte, două izvoare începeau să şopotească în sufletul meu. Primul dintre izvoare mă îmboldea să citesc pe nerăsuflate cartea cu pricina. Uimit, chiar şi când nu era cazul, de felul în care se încolonau cuvintele. Uimire care mă făcea să uit de puţinele rele de care nu am fost ocolit în copilărie şi adolescenţă. Al doilea izvor îşi avea originea în speranţa mea, ascunsă de ochii nepotoliţi ai lumii, de a fi, cât mai devreme cu putinţă, unul dintre cei care scriu pentru a fi citit de cei mulţi. În loc să port în suflet nevoia, mereu inflamată, de a uita de mine dăruindu-mă jocurilor de tot felul, visam fără întreupere să ajung într-o zi scriitor. Dar, am văzut, încă de pe atunci, că este mai uşor să citeşti decât să scrii. Elanul cu care priveam dincolo de limitele fireşti ale prezentului era imens. Dar, între mine şi lumea cuvintelor era o prăpastie mare, pe care aveam să o trec cu multă trudă şi sfâşiat de multe renunţări. Nici unul dintre profesorii mei de la şcoala generală nu a crezut în visul meu de a deveni scriitor. Fără să ştiu exact din ce motiv, tatăl meu era abonat la ziarul “Viaţa Buzăului”. Era în această unealtă de modelare a conştiinţelor şi o rubrică, cred că se numea “Poşta redacţiei”. Titularul ei, nu mai sunt sigur de numele lui, mângâia sau, după caz, pălmuia elegant, încercările cititorilor. Mi-a intrat în cap că trebuie să trimit şi eu ceva la Poşta redacţiei”. Zile în şir am şlefuit din greu o poezie, în care demiurgul din mine se simţea dator să preaslăvească dragostea de patrie. Mare lucru nu era de mesajul acelei poezii. Dar, felul în care încolonasem cuvintele i-a plăcut titularului rubricii. A publicat integral creaţia, indicându-l ca autor pe numitul Doru Bonci, ceea ce vroia să fie un pseudonim obţinut prin anagramare. Am păzit ziarul acela până când l-am pierdut cu totul. Cineva din lumea asta îmi zisese, fără să mă ştie după chip şi sărăcie, “este un început care arată sensibilitate şi plăcerea de a mânui cuvintele”. Nu l-a costat nimic pe redactor să spună aceste vorbe, într-o lume în care adevărul era tot mai greu de separat de iluzia fericirii. Uriaşă trebuie să fi fost greutatea acelei aprecieri pentru mine, din moment ce nu am scăpat de obsesia scrisului nici până astăzi. Nu ştiu de ce, nu am mai scris niciodată la poşta redacţiei. Aflasem ceea ce doream să ştiu. Debutasem fără să vreau, în “Viaţa Buzăului”. Mulţi ani după această întâmplare m-am retras în mine însumi, m-am luptat cu inerţia cuvintelor, am umplut caiete întregi cu viziunile mele, le-am aruncat în foc şi am luat-o de la capăt. Problema cu care mă confruntam era problema celui care doreşte să scoată metal pur din minereul adus cu vagonetele din adâncul pământului. Din tone de minereu te alegi cu o bară subţire de metal pur, când eşti dezarmat în faţa cuvintelor.

Prof.univ.dr. Dorin Bocu