Crucea pâinii
M-am săturat de supermarketuri şi de hipermarketuri! Nu îmi mai place să îmi cumpăr mâncarea cea de toate zilele din magazine care arată mai mult a hangare de avioane transformate peste noapte în depozite de alimente, în care oamenii umblă ca pe bulevard, uitându-se cu ochi de vultur după reducerile de preţ care, ca un făcut, mai mult încarcă factura la casă decât să o uşureze. Aceleaşi mărfuri, aceleaşi ambalaje, acelaşi gust. Lucruri fără gust, fără istorie, şi, implicit, fără personalitate. Alimente pe care le arunci în coşul imens, făcut parcă pentru aprovizionarea unei armate plecată în campanie de cucerire decât pentru nevoile reale ale unei familii. Coş care te îmbie să pui cât mai mult, de parcă ar avea oroare de vid, multe cumpărături urmând apoi să zacă în frigider până când vor fi aruncate la gunoi. M-am săturat apoi şi de alimentarele de cartier, înghesuite la parterul vreunui bloc, cu biscuiţii, pâinea, cârnaţii mucegăiţi şi şterşi periodic pentru faţă comercială, băuturile de tot felul şi guma de mestecat aruncate unele deasupra celorlalte. Unde, atunci când intri, ai nevoie de câteva minute pentru a scana expoziţia multicoloră şi a identifica ceea ce cauţi, asta dacă nu cumva ai curajul de a cere lămuriri de la vânzătoarea acră din spatele tejghelei. Aş dori în schimb ca pâinea să o cumpăr de la inexistenta, deocamdată, dar cocheta brutărie de cartier, unde brutarul se trezeşte la ora 4 dimineaţa pentru a oferi cu un zâmbet franzele şi cornuri calde celor care îi calcă pragul. Dacă se poate fără gresie pe jos şi faianţă pe pereţi, ca la spital. Mi-aş mai dori ca laptele să îl cumpăr de la fermieri autentici, care să ştie să facă şi altceva decât clasica şi banala telemea, ameţindu-mi simţurile cu zeci de sortimente de brânză din care să nu ştiu ce să mai aleg. Cu alte cuvinte, mi-e dor să intru în micul magazin al câte unui patron care să vândă propriile produse, mândru că îmi poate oferi o marfă de calitate, bucuros că azi am intrat tot la el şi mulţumindu-mi că îi apreciez bunătăţile de pe raft. Când aţi văzut pentru ultima dată aşa ceva? Cumpărăm, în schimb, zi de zi, produse lipsite de viaţă, pe care le mâncăm cu apatia vitei din staul, mecanic. Când eram mică, bunica făcea pâine şi, înainte de a băga tăvile în cuptorul fierbinte, făcea deasupra fiecăreia cu latul palmei, simbolic, semnul crucii, transformând actul de a mânca într-un ritual.
Într-un supermarket cine mai face semnul crucii?
Alina Buduianu
Articole pe aceasi tema:
Category: Editorial
Subscribe
If you enjoyed this article, subscribe to receive more just like it.
Femeia de serviciu mai face semnul crucii, mirându-se probabil de şoriceii şi gândacii casei… Şi eu mi-aş dori aşa ceva, dar la noi patronii din industria alimentară , puşi exclusiv pe căpătuială, au uitat că produc şi vând mâncare, nu tablă galvanizată… Apoi, producţia în masă a dus, din păcate, la moartea sufletului mâncării, la dispariţia acelui zâmbet de care vorbeai de pe faţa celui care-ţi pune în pungă bucata de pâine… Aşa că mai bine o fac eu acasă, în cuptorul propriu, dar nu prea mă pricep…